Like many of you, I'm often frustrated by the democratic process. It's messy, it's complicated, it's often inefficient. Our political leaders feel disconnected from the concerns of ordinary people. Many feel that voting every few years for leaders disconnected from their daily challenges is pointless. But before we reject democracy, let's imagine what it could be. And I believe that African activists are redefining democracy by putting protest at its center, what I refer to as "protest democracy."
Ca mulți dintre voi, sunt adesea frustrat de procesul democratic. Este dezordonat, complicat, și de multe ori ineficient. Liderii noștri politici par deconectați de preocupările cetățenilor obișnuiți. Mulți simțim că votând o dată la câțiva ani în favoarea unor lideri neimplicați în provocările cotidiene este inutil. Dar înainte de a respinge democrația, să ne imaginăm ce ar putea fi. Și eu cred că activiștii africani redefinesc democrația, concentrându-se pe proteste, ceea ce eu numesc „democrație prin proteste”.
International organizations and academic experts define democracy as regular, multiparty electoral competition. But democracy should not only be about elites competing at the ballot box. For it to have meaning, it's something we must engage in every day. When I say "protest democracy," I'm challenging how we think about democratic action. Viewing democracy as only elections is no longer adequate and threatens democracy itself. So we must protest democracy to give it a renewed meaning.
Organizațiile internaționale și experții academici definesc democrația drept o competiție electorală regulată, liberă. Însă democrația nu ar trebui să fie despre elite care concurează la urne. Pentru ca aceasta să aibă un sens, trebuie să fie ceva în care să ne implicăm zilnic. Când vorbesc despre protestul democratic, contest modul în care ne gândim la acțiunea democratică. Nu mai este adecvat să privim democrația ca un simplu vot, deoarece amenință democrația însăși. Deci trebuie să protestăm împotriva democrației, pentru a-i da un nou înțeles.
What would this look like? We need to turn to African societies, where ordinary people are increasingly taking to the streets to transform their lives. African social movements have often been at the forefront of conceptualizing democracy in this way. This may come as a surprise to those of who think that the only way Africans engage in politics is through the barrel of the gun. But increasingly, young people are taking to the streets and abandoning organized violence in favor of more effective nonviolent action.
Cum ar arăta acest lucru? Trebuie să ne reîntoarcem la societățile africane, unde cetățenii ies din ce în ce mai mult în stradă pentru a-și îmbunătăți viața. Mișcările sociale din Africa au fost adesea în fruntea conceptualizării democrației în acest mod. Acest lucru poate fi surprinzător pentru cei care cred că singurul mod prin care africanii se implică în politică e prin folosirea armelor de foc. Însă din ce în ce mai mulți tineri ies în stradă și abandonează violența organizată în favoarea unei acțiuni nonviolente mai eficiente.
I've spent much of the past two decades talking to African activists, both violent and nonviolent. Across Africa, young people are rising up to challenge almost every type of regime known to humanity. This is my friend Thiat. He's a rapper from Senegal. He led a large movement in Senegal that was successful in preventing the president from stealing a third term. From Morocco to Lesotho, young people are rising up against entrenched monarchies: in Egypt and Sudan, against brutal dictatorships; in Uganda and Ethiopia, against powerful militarized states with quasi-democratic veneers; in South Africa, where this image was taken, and Burundi, against democratically elected leaders who have done little to improve the conditions for ordinary people. Across the continent, protest is not exceptional, but a normal part of life. Africans use protests to challenge both dictators as well as power cuts. In a way, Africans are protesting democracy itself, enriching its possibilities for us all.
Mi-am petrecut ultimele două decenii stând de vorbă cu activiștii africani, atât cu cei violenți, cât și nonviolenți. În Africa, tinerii se ridică împotriva aproape oricărui tip de regim cunoscut umanității. Acesta este prietenul meu, Thiat. Este un rapper din Senegal. El a condus o mișcare amplă în Senegal, care a reușit să împiedice președintele să fure un al treilea mandat. Din Maroc până în Lesotho, tinerii se ridică împotriva monarhiilor înrădăcinate: în Egipt și Sudan, împotriva dictaturilor brutale; în Uganda și Etiopia, împotriva unor state puternic militarizate cu iz cvasi-democratic; în Africa de Sud, unde a fost făcută această poză, și Burundi, împotriva liderilor aleși în mod democratic, care nu s-au implicat în îmbunătățirea condițiilor cetățenilor. Pe întreg continentul, protestul nu e ceva excepțional, ci face parte din cotidian. Cei din Africa folosesc protestele pentru a contesta atât dictaturile cât și penele de curent. Într-un fel, africanii protestează împotriva democrației însăși, îmbogățindu-i posibilitățile pentru noi toți.
There have been two major waves of African protest, and we are currently living through the third, which began around 2005. It includes the so-called Arab Spring, which took place mostly on the continent. The first wave took place in the 1940s and 1950s and led to Africa's decolonization. Kwame Nkrumah led a broad coalition in Ghana that overthrew British rule, providing a template for nonviolent movements globally. The second wave took place in the 1980s and 1990s against austerity measures that imposed harsh conditions on African economies. These protests led to the overthrow of autocratic regimes and led to the introduction of multiparty elections across the continent.
Au existat două valuri majore ale protestelor africane iar în prezent îl trăim pe al treilea, care a început în 2005. Acesta include așa-numita primăvară arabă, ce a avut loc pe continent. Primul val a avut loc între anii 1940 și 1950 și a condus la decolonizarea Africii. Kwame Nkrumah a condus o coaliție largă în Ghana care a răsturnat guvernarea britanică, oferind un model lumii pentru mișcările non-violente. Al doilea val a avut loc între anii 1980 și 1990 împotriva măsurilor de austeritate ce au impus condiții dure economiilor africane. Aceste proteste au condus la răsturnarea regimurilor autocratice și au dus la introducerea alegerilor libere pe întreg continentul.
The ongoing third wave is correcting the shortcomings of the earlier two. If the first wave brought liberation but not democracy, and the second, elections but only for the elites, then it is the third wave that is most concerned with transforming democracy into the rule of the people. It includes movements like Y'en a Marre in Senegal, Le Balai Citoyen in Burkina Faso, Tajamuka in Zimbabwe, LUCHA and Filimbi in the Democratic Republic of Congo, movements that work outside of more conventional nongovernmental organizations and political parties to challenge the economic and political system itself, often at great risk. Brilliant young activists like LUCHA's Fred Bauma have been detained and tortured, often with little to no outcry from the international community. The list goes on, as you can see from some of the data we collected. There have been large popular protests in over 40 African countries since 2005, and if you look, you'll recognize that in 2011, the year of the so-called Arab Spring, was actually the spike of this broader wave. Contrary to popular belief, many of these protests have been successful. We know of the dictators falling in Tunisia and in Egypt, but popular movements have prevented presidents from stealing third terms in Senegal, in Malawi and Burkina Faso as well.
Cel de-al treilea val corectează neajunsurile din primele două. Dacă primul val a adus eliberarea, dar nu și democrația, iar al doilea, alegeri, însă numai pentru elite, atunci cel de-al treilea val este cel mai preocupat de punerea democrației în slujba poporului. Printre acestea se numără mișcări ca Y'en a Marre în Senegal, Le Balai Citoyen din Burkina Faso, Tajamuka în Zimbabwe, LUCHA și Filimbi din Republica Democrată Congo, mișcări care lucrează în afara organizațiilor non-guvernamentale și a partidelor politice, pentru a schimba sistemul politico-economic, adesea cu riscuri mari. Tineri activiști, precum Fred Bauma de la LUCHA, au fost reținuți și torturați, fără vreo intervenție din partea comunității internaționale. După cum puteți observa din datele colectate, lista continuă. Din 2005 au avut loc numeroase proteste populare în peste 40 de țări africane, iar dacă priviți cu atenție puteți observa că în 2011, anul așa-numitei primăveri arabe, a fost de fapt apogeul acestui val. Contrar opiniei populare, multe dintre aceste proteste au avut succes. Știm despre căderea dictatorilor din Tunisia și Egipt, însă mișcările populare au împiedicat președinți să fure al treilea mandat în Senegal, în Malawi și în Burkina Faso.
What's driving this upsurge of protest? Demographically, Africa is both the youngest and the fastest-growing continent, with the largest age gap between the people and their rulers. It is urbanizing at a tremendous pace. Economically, African countries have been growing for over a decade now, largely driven by investments from Asia. But little of this wealth is trickling down. Formal jobs in the industrial sector are actually decreasing, with informal labor the only option left for people to eke out a living. As a result, inequality is skyrocketing, and political leaders are increasingly disconnected from their much younger populations.
Ce provoacă această creștere a protestelor? Din punct de vedere demografic, Africa e continentul cel mai tânăr și cu cea mai mare creștere. cu cea mai mare diferență de vârstă între cetățeni și conducători. Se află într-un proces rapid de urbanizare. Economic vorbind, țările africane s-au dezvoltat în ultimii zece ani în mare parte datorită investițiilor din Asia. Însă doar o parte din această bogăție ajunge la pătura de jos. Locurile de muncă din sectorul industrial au scăzut, iar muncă la negru e singura opțiune pe care o mai au oamenii. Drept urmare, inegalitatea e în creștere, iar liderii politici sunt deconectați din ce în ce mai mult de cetățenii mult mai tineri.
For those of us from outside of Africa, we're familiar with parts of this story: a massive spike in inequality, the product of a decline in good jobs for good wages that were once considered the hallmark of an advanced society; the capture of our political parties by elites accompanied by the hollowing out of civil society that once provided a voice to ordinary people; that sinking feeling that no matter what you do, external factors related to the global economy can disrupt our lives for the worse. Our political leaders seem helpless, insisting on austerity, even as public goods diminish to levels unseen in decades. And this is when they're not succumbing to exclusionary nationalism, blaming our woes on the weak rather than the powerful. What those of us from North America and Western Europe consider to be new has been the normal condition of African life since the 1970s. So who better to learn from than those who have been engaged in resistance to these conditions for the longest period of time?
Nouă, cei din afara Africii, ni se pare cunoscută acestă poveste: o creștere puternică în inegalitate, cauzată de scăderea locurilor de muncă bine plătite, care au fost cândva considerate simbolul unei societăți avansate; capturarea partidelor politice de către elite, însoțită de înlăturarea societății civile, care a oferit cândva o voce a cetățenilor de rând; sentimentul apăsător că indiferent de ceea ce ai face, factorii externi asociați cu economia globală, pot să ne schimbe viața în rău. Liderii noștri politici par a fi neajutorați, insistând asupra austerității, chiar dacă serviciile publice scad la cote nemaivăzute de decenii. Asta când nu adoptă un discurs naționalist xenofob, dând vina mai degrabă pe cei slabi decât pe cei puternici. Ceea ce noi, cei din America de Nord și Europa de Vest considerăm că e nou, e ceva normal pentru viețile africanilor din anul 1970. De la cine să învățăm mai bine, decât de la cei care s-au angajat în rezistență în aceste condiții pentru o perioadă de timp așa lungă?
What can we learn from African protest democracy? First, democracy must begin with ordinary people. Viewing democracy as only elections has led to widespread disillusionment. We must instead work to center ordinary people in democratic life. Protest provides us one way to do that. Regardless of your age, sexuality, your gender, whether you're a citizen or a non-citizen, able-bodied or disabled, anyone can participate. In contrast to elections, protests are not confined by rigid electoral cycles. They offer a much more immediate form of action in our era of instant feedback.
Ce putem învăța de la protestatarii africani? În primul rând, democrația trebuie să înceapă de la oamenii obișnuiți. Viziunea că democrația înseamnă doar alegeri a condus la o profundă dezamăgire. În schimb, trebuie să punem oamenii obișnuiți în centrul democrației. Protestele sunt un mijloc de a face asta. Indiferent de vârstă, orientare sexuală, gen, dacă ești cetățean sau nu, sănătos sau nu, oricine poate participa. Spre deosebire de alegeri, protestele nu sunt îngrădite de ciclul electoral. Acestea oferă un mijloc mult mai rapid de acțiune în această eră a feed-back-ului instantaneu.
Second, while protests may be messy, this is what makes them powerful. Protests are contentious and contested processes, defined by contingent actions, often devoid of clear messaging, characterized by incomplete organization. These dynamics are what makes it easy to dismiss protests as riots or to assume they are of limited political utility. But it also makes them easier to suppress. Too often, governments do not view protests as elementary to democracy. Instead, they violently crush social movements or work to discredit their message.
În al doilea rând, deși protestele pot fi dezordonate, chiar acest lucru le face puternice. Protestele sunt metode de dispută, definite de acțiuni întâmplătoare, deseori lipsite de un mesaj clar, caracterizate de o organizare deficitară. Aceste caracteristici fac protestele ușor de confundat cu o răscoală sau să fie considerate fără importanță politică. Dar, de asemenea, le face mai ușor de înăbușit. Deseori guvernele nu consideră protestele un element important al democrației. În schimb, zdrobesc violent aceste mișcări sociale sau le discreditează mesajele.
Third, as I already hinted, protest is the space from which new political imaginations may emerge. Protests are about coloring outside the lines, a way for ordinary people to rewrite the rules of the game that too many feel are stacked against them. Many young people in Africa have grown up in societies where a single ruler has ruled their entire lives. Protest is the space for new possibilities to emerge, as young people begin to discover their own power.
În al treilea rând, după cum am sugerat, protestele sunt spațiul din care pot lua naștere noi idei politice. Protestele presupun să joci în afara terenului, o metodă pentru oamenii obișnuiți să rescrie regulile jocului pe care prea mulți le consideră drept constrângeri. Mulți tineri din Africa au crescut în societăți unde un singur conducător a condus toată viața sa. Protestele sunt locul unde pot apărea noi posibilități, odată ce tinerii încep să își descopere adevărata putere.
Consider the situation of my friend Linda Masarira, a single mother of five, who is leading protests against the Mugabe regime in Zimbabwe. She has been beaten, arrested, harassed. But Linda perseveres, because as she told me a few months ago, protest has given her a sense of meaning and direction. And though she knows the odds against her, Linda perseveres.
Luați în calcul situația prietenei mele, Linda Masarira, o mamă singură cu cinci copii, ce conduce protestele împotriva regimului Mugabe din Zimbabwe. A fost bătută, arestată, hărțuită. Dar Linda nu se dă bătută, deoarece acum câteva luni mi-a spus că protestele îi dau un scop, un sens și o direcție. Deși știe că șansele nu sunt de partea sa, Linda nu se dă bătută.
Like Linda and other young African activists, we all must work to redefine democracy as something more than just elections and political parties. Democracy is a creative process, and protest has always been the vehicle for expanding our political imaginations beyond what we are told is possible.
La fel ca Linda și alți tineri activiști africani, trebuie să lucrăm împreună să redefinim democrația ca fiind mai mult decât alegeri și partide politice. Democrația e un proces creativ, iar protestele au fost întotdeauna mijlocul prin care ne-am mărit orizontul politic peste ceea ce credeam că e posibil.
(In Swahili) Thank you very much.
Mulțumesc mult.
(Applause)
(Aplauze)