I'm five years old, and I am very proud. My father has just built the best outhouse in our little village in Ukraine. Inside, it's a smelly, gaping hole in the ground, but outside, it's pearly white formica and it literally gleams in the sun. This makes me feel so proud, so important, that I appoint myself the leader of my little group of friends and I devise missions for us. So we prowl from house to house looking for flies captured in spider webs and we set them free. Four years earlier, when I was one, after the Chernobyl accident, the rain came down black, and my sister's hair fell out in clumps, and I spent nine months in the hospital. There were no visitors allowed, so my mother bribed a hospital worker. She acquired a nurse's uniform, and she snuck in every night to sit by my side. Five years later, an unexpected silver lining. Thanks to Chernobyl, we get asylum in the U.S. I am six years old, and I don't cry when we leave home and we come to America, because I expect it to be a place filled with rare and wonderful things like bananas and chocolate and Bazooka bubble gum, Bazooka bubble gum with the little cartoon wrappers inside, Bazooka that we'd get once a year in Ukraine and we'd have to chew one piece for an entire week. So the first day we get to New York, my grandmother and I find a penny in the floor of the homeless shelter that my family's staying in. Only, we don't know that it's a homeless shelter. We think that it's a hotel, a hotel with lots of rats. So we find this penny kind of fossilized in the floor, and we think that a very wealthy man must have left it there because regular people don't just lose money. And I hold this penny in the palm of my hand, and it's sticky and rusty, but it feels like I'm holding a fortune. I decide that I'm going to get my very own piece of Bazooka bubble gum. And in that moment, I feel like a millionaire. About a year later, I get to feel that way again when we find a bag full of stuffed animals in the trash, and suddenly I have more toys than I've ever had in my whole life. And again, I get that feeling when we get a knock on the door of our apartment in Brooklyn, and my sister and I find a deliveryman with a box of pizza that we didn't order. So we take the pizza, our very first pizza, and we devour slice after slice as the deliveryman stands there and stares at us from the doorway. And he tells us to pay, but we don't speak English. My mother comes out, and he asks her for money, but she doesn't have enough. She walks 50 blocks to and from work every day just to avoid spending money on bus fare. Then our neighbor pops her head in, and she turns red with rage when she realizes that those immigrants from downstairs have somehow gotten their hands on her pizza. Everyone's upset. But the pizza is delicious. It doesn't hit me until years later just how little we had.
Am 5 ani și sunt foarte mândră. Tata tocmai a terminat de construit cea mai frumoasă aripă la casă în satucul nostru din Ucraina. Înauntru nu e decât o groapă mare și urât mirositoare, dar afară e vopsită în alb perlat și pur si și simplu strălucește în soare. Mă face să mă simt atât de mândră, atât de importantă, încât mă autodeclar liderul micului meu grup de prieteni și inventez misiuni pentru noi. Așa că umblăm din casă-n casă în căutare de muște prinse în pânzele de păianjeni și le eliberăm. Patru ani mai înainte, când aveam un an, după accidentul de la Cernobîl, ploua cu picături negre și părul surorii mele cădea cu mâinile, iar eu am stat nouă luni în spital. Nu era permisă nicio vizită așa că mama mea a mituit pe cineva care lucra la spital. A făcut rost de uniforma unei asistente și se furișa în fiecare seară ca să stea lângă mine. Cinci ani mai târziu apare o lumină neașteptată la orizont. Datorită Cernobîlului, primim azil în Statele Unite. Am șase ani și nu plâng când părăsim casa și venim în America pentru că mă aștept să fie un loc plin cu lucruri rare și minunate precum banane și ciocolată și gumă de mestecat Bazooka, gumă de mestecat Bazooka cu mici desene animate înăuntru, Bazooka din care primim o dată pe an în Ucraina și trebuie să mestecăm o bucată timp de o săptămână întreagă. Așa că în prima zi în care ajungem în New York bunica mea și cu mine găsim un peni pe podeaua adăpostului pentru oamenii străzii, unde stăm. Numai că noi nu știm că e un adăpost, credem că e un hotel, un hotel cu mulți șobolani. Deci găsim acest peni cam fosilizat în podea și ne gândim că un om foarte bogat probabil că l-a lăsat acolo pentru că oamenii obișnuiți nu pierd bani pur și simplu. Și țin moneda aceasta în palmă și e lipicioasă și ruginită, dar am impresia că țin în mână o comoară. Mă hotărăsc să-mi cumpăr bucata mea și numai a mea de gumă Bazooka. Și în acel moment mă simt ca un milionar. Peste un an ajung să mă simt la fel din nou, când găsim un sac plin cu animale de pluș în gunoi și dintr-o dată am mai multe jucării decât am avut vreodată în toată viața mea. Și din nou am același sentiment când auzim o bătaie în ușa apartamentului nostru din Brooklyn, și sora mea și cu mine ne trezim cu un curier cu o cutie de pizza pe care n-am comandat-o. Așa că luăm acea pizza, prima noastră pizza și o devorăm felie după felie în timp ce domnul stă acolo și se holbează la noi din ușă. Și ne spune să plătim, dar noi nu vorbim engleza. Mama vine afară și domnul îi cere bani, dar mama nu are destui. Mama merge 50 de străzi distanță până la serviciu și înapoi în fiecare zi doar ca să nu cheltuiască bani pe biletul de autobuz. Și chiar atunci vecina noastră bagă capul pe ușă și se înroșește toată de furie când își dă seama că imigranții ăia de jos au pus mâna pe pizza ei. Toată lumea e supărată. Dar pizza e delicioasă. (Râsete)
On our 10 year anniversary of being in the U.S., we decided to celebrate by reserving a room at the hotel that we first stayed in when we got to the U.S. The man at the front desk laughs, and he says, "You can't reserve a room here. This is a homeless shelter." And we were shocked. My husband Brian was also homeless as a kid. His family lost everything, and at age 11, he had to live in motels with his dad, motels that would round up all of their food and keep it hostage until they were able to pay the bill. And one time, when he finally got his box of Frosted Flakes back, it was crawling with roaches. But he did have one thing. He had this shoebox that he carried with him everywhere containing nine comic books, two G.I. Joes painted to look like Spider-Man and five Gobots. And this was his treasure. This was his own assembly of heroes that kept him from drugs and gangs and from giving up on his dreams. I'm going to tell you about one more formerly homeless member of our family. This is Scarlett. Once upon a time, Scarlet was used as bait in dog fights. She was tied up and thrown into the ring for other dogs to attack so they'd get more aggressive before the fight. And now, these days, she eats organic food and she sleeps on an orthopedic bed with her name on it, but when we pour water for her in her bowl, she still looks up and she wags her tail in gratitude. Sometimes Brian and I walk through the park with Scarlett, and she rolls through the grass, and we just look at her and then we look at each other and we feel gratitude. We forget about all of our new middle-class frustrations and disappointments, and we feel like millionaires. Thank you. (Applause)
Abia mulți ani mai târziu îmi dau seama cât de puțin am avut. La a zecea noastră aniversare de locuit în America am hotărât să sărbătorim prin a rezerva o cameră la hotelul în care am stat prima dată când am ajuns. Domnul de la recepție râde și spune „Nu puteți rezerva o cameră aici. E un adăpost pentru oamenii străzii.” Și am fost șocați. Soțul meu Brian a fost și el printre cei fără casă în copilărie. Familia lui a pierdut tot, iar când avea 11 ani, a trebuit să trăiască în moteluri cu tatăl lui, moteluri care le luau toată mâncarea și o țineau ca garanție până reușeau să-și plătească facturile. Și odată, când în sfârșit și-a luat cutia de Frosted Flakes înapoi, era plină de gândaci. Dar avea totuși ceva. Avea o cutie de la pantofi pe care o căra cu el peste tot în care erau nouă cărți de benzi desenate, două G.I.Joe pictate astfel încât să arate ca Spider-Man și cinci Gobots, și asta era comoara lui. Acesta era grupul lui de eroi care l-au ținut departe de droguri și găști și nu l-au lăsat să renunțe la vise. Vă voi povesti și despre încă o membră a familiei care a fost pe vremuri fără casă. Ea este Scarlett. Odată ca niciodată, Scarlet era folosită ca momeală în luptele de câini. Era legată și aruncată în ring pentru ca alți câini s-o atace și să fie mai agresivi înainte de luptă. Și acum, zilele astea, Scarlet mănâncă mâncare organică și doarme pe un pat ortopedic pe care e scris numele ei, (Râsete) dar când îi turnăm apă în bolul ei, tot se uită în sus la noi și dă din coadă, recunoscătoare. Câteodată eu și Brian ne plimbăm prin parc cu Scarlet și se rostogolește prin iarbă și doar ne uităm la ea și apoi unul la altul și suntem recunoscători. Uităm de toate frustrările noastre de clasă de mijloc și de dezamăgiri, și ne simțim ca niște milionari. Vă mulțumesc.