Today I want to talk to you about ethnic conflict and civil war. These are not normally the most cheerful of topics, nor do they generally generate the kind of good news that this conference is about. Yet, not only is there at least some good news to be told about fewer such conflicts now than two decades ago, but what is perhaps more important is that we also have come to a much better understanding of what can be done to further reduce the number of ethnic conflicts and civil wars and the suffering that they inflict. Three things stand out: leadership, diplomacy and institutional design. What I will focus on in my talk is why they matter, how they matter, and what we can all do to make sure that they continue to matter in the right ways, that is, how all of us can contribute to developing and honing the skills of local and global leaders to make peace and to make it last. But let's start at the beginning.
Astăzi vreau să vă vorbesc despre conflicte etnice şi război civil. Acestea nu sunt în mod normal subiecte din cele vesele, şi nici nu generează în general tipul de veşti bune care sunt caracteristice acestei conferinţe. Cu toate astea, nu numai că sunt ceva veşti bune de spus despre diminuarea numărului de conflicte în prezent faţă de două decenii în urmă, dar ceea ce este poate mai important este că am ajuns de asemenea la o înţelegere mai bună a ceea ce poate fi făcut pentru a reduce şi mai mult numărul conflictelor etnice şi războaielor civile şi suferinţa pe care acestea o creează. Trei lucruri ies în evidenţă: liderii, diplomaţia şi modelarea instituţiilor. Mă voi concentra în discursul meu pe motivul pentru care contează, cum contează, şi ce putem face noi toţi pentru a fi siguri că vor continua să fie importante în modalităţile corecte adică, cum putem toţi contribui la dezvoltarea şi şlefuirea abilităţilor liderilor globali şi locali de a aduce pacea şi a o face să dureze. Dar să începem cu începutul.
Civil wars have made news headlines for many decades now, and ethnic conflicts in particular have been a near constant presence as a major international security threat. For nearly two decades now, the news has been bad and the images have been haunting. In Georgia, after years of stalemate, we saw a full-scale resurgence of violence in August, 2008. This quickly escalated into a five-day war between Russia and Georgia, leaving Georgia ever more divided. In Kenya, contested presidential elections in 2007 -- we just heard about them -- quickly led to high levels of inter-ethnic violence and the killing and displacement of thousands of people. In Sri Lanka, a decades-long civil war between the Tamil minority and the Sinhala majority led to a bloody climax in 2009, after perhaps as many as 100,000 people had been killed since 1983. In Kyrgyzstan, just over the last few weeks, unprecedented levels of violence occurred between ethnic Kyrgyz and ethnic Uzbeks. Hundreds have been killed, and more than 100,000 displaced, including many ethnic Uzbeks who fled to neighboring Uzbekistan. In the Middle East, conflict between Israelis and Palestinians continues unabated, and it becomes ever more difficult to see how, just how a possible, sustainable solution can be achieved. Darfur may have slipped from the news headlines, but the killing and displacement there continues as well, and the sheer human misery that it creates is very hard to fathom. And in Iraq, finally, violence is on the rise again, and the country has yet to form a government four months after its last parliamentary elections.
Războaiele civile au ajuns ştiri de primă pagină de multe decenii deja, iar conflicetele etnice în special au fost o prezenţă aproape constantă ca o ameninţare majoră a securităţii internaţionale. De aproape două decenii ştirile au fost rele iar imaginile au fost dramatice. În Georgia, după ani fără un învingător clar, am văzut o izbucnire violentă la scară mare în august 2008. Situaţia a escaladat rapid într-un război de cinci zile între Rusia şi Georgia, lăsând Georgia şi mai divizată. În Kenya, alegerile prezidenţiale contestate din 2007 - tocmai am auzit despre ele - au dus rapid la niveluri înalte de violenţă inter-etnică şi la uciderea şi refugierea a mii de oameni. În Sri Lanka, un război civil ce ţine de decenii dintre minoritatea tamil şi majoritatea sinhala a dus la un apogeu sângeros în 2009, după ce probabil 100.000 de oameni au fost ucişi din 1983. În Kirgizstan, numai în ultimele câteva săptămâni, violenţe de un nivel fără precedent au avut loc între etnicii kirghizi şi etnicii uzbeci. Sute de oameni au fost ucişi, şi mai mult de 100.000 s-au refugiat, inclusiv mulţi etnici uzbeci care au fugit în Uzbekistanul vecin. În Orientul Mijlociu conflictul dintre israelieni şi palestinieni continuă neabătut, şi devine din ce în ce mai dificil să vezi cum o soluţie posibilă, durabilă, poate fi găsită. Darfur se poate să fi ieşit din atenţia jurnalelor de ştiri, dar crimele şi refugiaţii de acolo continuă, iar pura durere umană pe care o creează este foarte greu de înţeles. Şi în Irak, în cele din urmă, violenţa creşte din nou, iar ţara încă trebuie să-şi formeze un guvern la patru luni după cele mai recente alegeri parlamentare.
But hang on, this talk is to be about the good news. So are these now the images of the past? Well, notwithstanding the gloomy pictures from the Middle East, Darfur, Iraq, elsewhere, there is a longer-term trend that does represent some good news. Over the past two decades, since the end of the Cold War, there has been an overall decline in the number of civil wars. Since the high in the early 1990s, with about 50 such civil wars ongoing, we now have 30 percent fewer such conflicts today. The number of people killed in civil wars also is much lower today than it was a decade ago or two. But this trend is less unambiguous. The highest level of deaths on the battlefield was recorded between 1998 and 2001, with about 80,000 soldiers, policemen and rebels killed every year. The lowest number of combatant casualties occurred in 2003, with just 20,000 killed. Despite the up and down since then, the overall trend -- and this is the important bit -- clearly points downward for the past two decades.
Dar staţi puţin, discursul meu trebuie să fie despre veştile bune. Sunt acestea imagini din trecut? Ei bine, în ciuda imaginii înnegurate din Orientul Mijlociu, Darfur, Irak, oriunde, există o tendinţă pe termen mai lung ce reprezintă o veste bună. Pe parcursul ultimelor două decenii de la sfârşitul războiului rece, a existat un declin general al numărului de războaie civile. De la vârful de la începutul anilor 1990 când erau în curs circa 50 de astfel de războaie civile, avem acum cu 30% mai puţine astfel de conflicte astăzi. Numărul oamenilor ucişi în războaie civile este de asemenea mult mai mic astăzi decât acum zece sau douăzeci de ani. Dar această tendinţă e mai puţin clară. Cel mai mare număr de morţi pe câmpul de luptă a fost înregistrat între 1998 şi 2001, cu aproximativ 80.000 de soldaţi, poliţişti şi rebeli ucişi în fiecare an. Cel mai mic număr de victime combatante a survenit în 2003, cu numai 20.000 de morţi. În ciuda creşterilor şi scăderilor înregistrate de atunci, tendinţa generală - şi aici e important - indică o scădere clară în ultimii 20 de ani.
The news about civilian casualties is also less bad than it used to be. From over 12,000 civilians deliberately killed in civil wars in 1997 and 1998, a decade later, this figure stands at 4,000. This is a decrease by two-thirds. This decline would be even more obvious if we factored in the genocide in Rwanda in 1994. But then 800,000 civilians were slaughtered in a matter of just a few months. This certainly is an accomplishment that must never be surpassed. What is also important is to note that these figures only tell part of the story. They exclude people that died as a consequence of civil war, from hunger or disease, for example. And they also do not properly account for civilian suffering more generally. Torture, rape and ethnic cleansing have become highly effective, if often non-lethal, weapons in civil war. To put it differently, for the civilians that suffer the consequences of ethnic conflict and civil war, there is no good war and there is no bad peace. Thus, even though every civilian killed, maimed, raped, or tortured is one too many, the fact that the number of civilian casualties is clearly lower today than it was a decade ago, is good news.
Ştirile despre victimele civile e de asemenea mai puţin rău decât înainte. De la mai mult de 12.000 de civili ucişi deliberat în războaie civile în 1997 şi 1998, un deceniu mai târziu, cifrele arată 4.000. Este o scădere cu două treimi. Această scădere ar fi şi mai evidentă dacă am lua în calcul genocidul din Rwanda din 1994. Dar atunci 800.000 de civili au fost ucişi în doar câteva luni. Asta cu siguranţă este o realizare ce nu trebuie niciodată depăşită. Ce e important de asemenea este să remarcăm că aceste cifre spun doar parte din poveste. Ele exclud oamenii care au murit ca urmare a războiului civil, de foame sau bolnavi, de exemplu. Şi de asemenea nu iau în calcul corect suferinţa civilă într-un sens mai larg. Tortura, violul, epurările etnice au devenit foarte eficace, chiar dacă de multe ori ne-letale, arme ale războiului civil. Ca să mă exprim altfel, pentru civilii ce suferă consecinţele unui conflict etnic sau război civil, nu există război bun şi nu există o pace dezavantajoasă. Cu toate acestea, deşi fiecare civil omorât, devenit invalid, violat sau torturat este unul prea mult, faptul că numărul victimelor civile este clar mai mic astăzi decât era acum un deceniu, este o veste bună.
So, we have fewer conflicts today in which fewer people get killed. And the big question, of course, is why? In some cases, there is a military victory of one side. This is a solution of sorts, but rarely is it one that comes without human costs or humanitarian consequences. The defeat of the Tamil Tigers in Sri Lanka is perhaps the most recent example of this, but we have seen similar so-called military solutions in the Balkans, in the South Caucasus and across most of Africa. At times, they are complimented by negotiated settlements, or at least cease-fire agreements, and peacekeepers are deployed. But hardly ever do they represent a resounding success -- Bosnia and Herzegovina perhaps more so than Georgia. But for many parts of Africa, a colleague of mine once put it this way, "The cease-fire on Tuesday night was reached just in time for the genocide to start on Wednesday morning."
Aşadar, avem mai puţine conflicte azi în care mai puţini oameni sunt ucişi. Iar întrebarea cea mare, bineînţeles, este de ce? În unele cazuri, e o victorie militară de una dintre părţi. Asta este un fel de soluţie, dar rareori este una care apare fără costuri umane sau consecinţe umanitare. Înfrângerea Tigrilor Tamili în Sri Lanka este poate cel mai recent astfel de exemplu, dar am văzut similare aşa zise soluţii militare în Balcani, în Caucazul de Sud şi în mai toată Africa. Câteodată, sunt completate de acorduri negociate, sau de acorduri de încetare a focului, şi sunt desfăşurate trupe de menţinere a păcii. Dar rareori acestea reprezintă un succes răsunător - Bosnia şi Herţegovina mai mult poate decât Georgia. Dar în multe părţi din Africa, un coleg de-al meu a spus asta odată, "Încetarea focului de marţi noaptea a fost încheiată tocmai la timp pentru ca genocidul să înceapă miercuri dimineaţă."
But let's look at the good news again. If there's no solution on the battlefield, three factors can account for the prevention of ethnic conflict and civil war, or for sustainable peace afterwards: leadership, diplomacy and institutional design. Take the example of Northern Ireland. Despite centuries of animosity, decades of violence and thousands of people killed, 1998 saw the conclusion of an historic agreement. Its initial version was skillfully mediated by Senator George Mitchell. Crucially, for the long-term success of the peace process in Northern Ireland, he imposed very clear conditions for the participation and negotiations. Central among them, a commitment to exclusively peaceful means. Subsequent revisions of the agreement were facilitated by the British and Irish governments, who never wavered in their determination to bring peace and stability to Northern Ireland.
Dar haideţi să privim veștile bune din nou. Dacă nu există o soluţie pe câmpul de luptă, trei factori pot conta pentru prevenirea conflictelor etnice şi a războaielor civile, sau pentru o pace durabilă ulterior: liderii, diplomaţia şi modelarea instituţională. Să luăm de exemplu Irlanda de Nord. În ciuda a secole de animozitate, decenii de violenţe şi mii de oameni ucişi, în anul 1998 a fost încheiat un acord istoric. Versiunea sa iniţială a fost abil mediată de senatorul George Mitchell. Crucial, pentru sucesul pe termen lung al procesului de pace din Irlanda de Nord, el a impus condiţii foarte clare pentru participarea la negocieri. Una dintre cele mai importante, un angajament pentru mijloace exclusiv pacifiste. Redactările ulterioare ale acordului au fost facilitate de guvernele britanic şi irlandez, care nu au admis excepţii la hotărârea lor de a aduce pacea şi stabilitatea în Irlanda de Nord.
The core institutions that were put in place in 1998 and their modifications in 2006 and 2008 were highly innovative and allowed all conflict parties to see their core concerns and demands addressed. The agreement combines a power-sharing arrangement in Northern Ireland with cross-border institutions that link Belfast and Dublin and thus recognizes the so-called Irish dimension of the conflict. And significantly, there's also a clear focus on both the rights of individuals and the rights of communities. The provisions in the agreement may be complex, but so is the underlying conflict. Perhaps most importantly, local leaders repeatedly rose to the challenge of compromise, not always fast and not always enthusiastically, but rise in the end they did. Who ever could have imagined Ian Paisley and Martin McGuinness jointly governing Northern Ireland as First and Deputy First Minister?
Instituţiile cheie care au fost instaurate în 1998 şi modificările lor din 2006 şi 2008 au fost cu adevărat inovatoare şi au permis părţilor aflate în conflict să îşi vadă adresate principalele lor preocupări şi cerinţe. Acordul combină un aranjament de deţinere împreună a puterii în Irlanda de Nord cu instituţii trans-frontaliere care leagă Belfast şi Dublin şi astfel recunosc aşa numita dimensiune irlandeză a conflictului. Şi în mod semnificativ, există de asemenea o concentrare clară atât asupra drepturilor indivizilor cât şi asupra drepturilor comunităţilor. Prevederile acordului pot fi complexe, dar astfel este şi conflictul. Poate cel mai important, liderii locali s-au ridicat repetat la nivelul provocărilor compromisului, nu întotdeauna rapid şi nu întotdeauna cu entuziasm, dar până la urmă s-au ridicat. Cine şi-ar fi putut imagina vreodată pe Ian Paisley şi pe Martin McGuinness guvernând împreună Irlanda de Nord ca prim ministru şi vice-prim ministru?
But then, is Northern Ireland a unique example, or does this kind of explanation only hold more generally in democratic and developed countries? By no means. The ending of Liberia's long-lasting civil war in 2003 illustrates the importance of leadership, diplomacy and institutional design as much as the successful prevention of a full-scale civil war in Macedonia in 2001, or the successful ending of the conflict in Aceh in Indonesia in 2005. In all three cases, local leaders were willing and able to make peace, the international community stood ready to help them negotiate and implement an agreement, and the institutions have lived up to the promise that they held on the day they were agreed.
Dar, este Irlanda de Nord un exemplu unic, sau poate acest tip de explicaţie să fie valabilă în general doar în ţări democratice şi dezvoltate? În nici un caz. Sfârşitul lungului război civil din Liberia în 2003 ilustrează importanţa liderilor, a diplomaţiei şi a modelării instituţionale la fel de mult ca prevenirea cu succes a unui război civil în toată regula în Macedonia în 2001, sau încheierea fericită a conflictului din Aceh, Indonezia, în 2005. În toate cele trei cazuri, liderii locali au dorit şi au fost capabili să facă pace, iar comunitatea internaţională a fost pregătită să îi ajute să negocieze şi să implementeze un acord, iar instituţiile au ţinut promisiunea făcută în ziua în care au fost de acord.
Focusing on leadership, diplomacy and institutional design also helps explain failures to achieve peace, or to make it last. The hopes that were vested in the Oslo Accords did not lead to an end of the Israeli/Palestinian conflict. Not all the issues that needed to be resolved were actually covered in the agreements. Rather, local leaders committed to revisiting them later on. Yet instead of grasping this opportunity, local and international leaders soon disengaged and became distracted by the second Intifada, the events of 9/11 and the wars in Afghanistan and Iraq.
Concentrarea pe lideri, diplomaţie şi modelare instituţională ajută de asemenea la explicarea eşecurilor în ajungerea la pace, sau în a o face să dureze. Speranţele care au fost investite în Acordurile de la Oslo nu au condus la un final al conflictului israeliano-palestinian. Nu toate aspectele ce trebuiau rezolvate au fost acoperite de acorduri. Mai mult, liderii locali şi-au luat angajamentul de a le reformula mai târziu. Încât în loc să prindă această oportunitate, liderii locali şi internaţionali au abandonat curând şi au fost distraşi de a doua Intifada, evenimentele din 9/11 şi războaiele din Afganistan şi Irak.
The comprehensive peace agreement for Sudan signed in 2005 turned out to be less comprehensive than envisaged, and its provisions may yet bear the seeds of a full-scale return to war between north and south. Changes and shortcomings in leadership, more off than on international diplomacy and institutional failures account for this in almost equal measure. Unresolved boundary issues, squabbles over oil revenues, the ongoing conflict in Darfur, escalating tribal violence in the south and generally weak state capacity across all of Sudan complete a very depressing picture of the state of affairs in Africa's largest country.
Cuprinzătorul tratat de pace pentru Sudan semnat în 2005 s-a dovedit a fi mai puţin cuprinzător decât s-a dorit, iar prevederile sale pot încă purta sămânţa unei reîntoarceri complete la război între nord şi sud. Schimbările şi neajunsurile în lidership, mai mult decât în diplomaţia internaţională sau decât eşecurile instituţionale sunt responsabile în măsuri aproape egale. Probleme nerezolvate de frontieră, certuri asupra veniturilor din petrol, conflictul continuu din Darfur, violenţa tribală în creştere din sud şi în general capacitatea scăzută a statului în tot Sudanul completează o imagine foarte deprimantă a stării de fapt în cea mai mare ţară africană.
A final example: Kosovo. The failure to achieve a negotiated solution for Kosovo and the violence, tension and de facto partition that resulted from it have their reasons in many, many different factors. Central among them are three. First, the intransigence of local leaders to settle for nothing less than their maximum demands. Second, an international diplomatic effort that was hampered from the beginning by Western support for Kosovo's independence. And third, a lack of imagination when it came to designing institutions that could have addressed the concerns of Serbs and Albanians alike. By the same token -- and here we have some good news again -- the very fact that there is a high-level, well-resourced international presence in Kosovo and the Balkans region more generally and the fact that local leaders on both sides have showed relative restraint, explains why things have not been worse over the past two years since 2008.
Un exemplu final: Kosovo. Eşecul de a ajunge la o soluţie negociată în Kosovo şi violenţa, tensiunea şi despărţirea de facto ce a rezultat din asta au motivele lor în mulţi, mulţi factori diferiţi. Sunt trei importanţi. Primul, intransigenţa liderilor locali de a nu accepta mai puţin decât maxim al cerinţelor lor. Al doilea, un efort diplomatic internaţional care a fost de la început împiedicat de suportul Vestului pentru independenţa Kosovo. Iar al treilea, lipsa de imaginaţie când a fost vorba de modelarea unor instituţii care să abordeze preocupările sârbilor şi albanezilor în egală măsură. Într-o manieră similară - şi aici avem ceva veşti bune din nou - chiar faptul că există un nivel înalt, cu numeroase resurse, de prezenţă internaţională în Kosovo şi în general în regiunea Balcanilor şi faptul că liderii locali de ambele părţi au arătat o relativă reţinere, explică de ce lucrurile nu au fost mai rele în ultimii doi ani din 2008.
So even in situations where outcomes are less than optimal, local leaders and international leaders have a choice, and they can make a difference for the better. A cold war is not as good as a cold peace, but a cold peace is still better than a hot war. Good news is also about learning the right lesson. So what then distinguishes the Israeli/Palestinian conflict from that in Northern Ireland, or the civil war in Sudan from that in Liberia? Both successes and failures teach us several critically important things that we need to bear in mind if we want the good news to continue. First, leadership. In the same way in which ethnic conflict and civil war are not natural but man-made disasters, their prevention and settlement does not happen automatically either. Leadership needs to be capable, determined and visionary in its commitment to peace. Leaders need to connect to each other and to their followers, and they need to bring them along on what is an often arduous journey into a peaceful future.
Deci chiar în situaţii în care rezultatele sunt mai puţin decât optime, liderii locali şi cei internaţionali pot alege, şi pot să influenţeze situaţia în bine. Un război rece nu e atât de bun ca o pace rece, dar o pace rece e chiar mai bună decât un război fierbinte. Vestea bună priveşte de asemenea învăţarea lecţiei corecte. Prin urmare ce deosebeşte conflictul israeliano palestinian de acela din Irlanda de Nord, sau războiul civil din Sudan de acela din Liberia? Atât succesele cât şi eşecurile ne învaţă câteva lucruri de importanţă capitală care trebuie ţinute minte dacă vrem ca vestea cea bună să continue. În primul rând, liderii. În acelaşi fel în care un conflict etnic şi un război civil nu sunt naturale, ci dezastre făcute de om, nici prevenirea şi stingerea lor nu se întâmplă automat. Liderii trebuie să fie capabili, hotărâţi şi vizionari în angajamentul lor pentru pace. Liderii trebuie să intre în legătură unii cu alţii şi cu cei ce îi urmează, şi trebuie să-i aducă în ceea ce de multe ori este o călătorie epuizantă într-un viitor al păcii.
Second, diplomacy. Diplomacy needs to be well resourced, sustained, and apply the right mix of incentives and pressures on leaders and followers. It needs to help them reach an equitable compromise, and it needs to ensure that a broad coalition of local, regional and international supporters help them implement their agreement.
În al doile rând, diplomaţia. Diplomaţia are nevoie să aibă resurse, să fie neîntreruptă, şi să aplice mixul corect de recompense şi presiune asupra liderilor şi celor ce îi urmează pe aceştia. E nevoie să-i ajute să ajungă la un compromis echitabil, şi trebuie să se asigure că o coaliţie largă de nivel local, regional şi internaţional îi sprijină în implementarea acordului lor.
Third, institutional design. Institutional design requires a keen focus on issues, innovative thinking and flexible and well-funded implementation. Conflict parties need to move away from maximum demands and towards a compromise that recognizes each other's needs. And they need to think about the substance of their agreement much more than about the labels they want to attach to them. Conflict parties also need to be prepared to return to the negotiation table if the agreement implementation stalls.
În al treilea rând, modelarea instituţională. Modelarea instituţională necesită o concentrare exactă pe probleme, gândire inovatoare şi implementare flexibilă şi bine finanţată. Părţile din conflict trebuie să se distanţeze de cerinţele maxime spre un compromis care admite nevoile celuilalt. Şi ei trebuie să se gândească la substanţa acordului lor mai mult decât la etichetele pe care le doresc ataşate. Părţile din conflict trebuie de asemenea să fie pregătite pentru a se întoarce la masa de negociere dacă implementarea acordului tărăgănează.
For me personally, the most critical lesson of all is this: Local commitment to peace is all-important, but it is often not enough to prevent or end violence. Yet, no amount of diplomacy or institutional design can make up for local failures and the consequences that they have. Therefore, we must invest in developing leaders, leaders that have the skills, vision and determination to make peace. Leaders, in other words, that people will trust and that they will want to follow even if that means making hard choices.
Pentru mine personal, cea mai importantă lecţie dintre toate acestea este următoarea: angajamentul local pentru pace este a tot important, dar de multe ori nu e suficient pentru a preveni sau sfârşi violenţa. Cu toate astea, nici o cantitate de diplomaţie sau modelare instituţională nu poate repara eşecurile locale şi consecinţele pe care acestea le au. Prin urmare, trebuie să investim în dezvoltarea de lideri, lideri care au abilităţile, viziunea şi determinarea de a face pace. Liderii, cu alte cuvinte, în care oamenii au încredere şi pe care îi vor urma chiar dacă asta înseamnă facerea unor alegeri dificile.
A final thought: Ending civil wars is a process that is fraught with dangers, frustrations and setbacks. It often takes a generation to accomplish, but it also requires us, today's generation, to take responsibility and to learn the right lessons about leadership, diplomacy and institutional design, so that the child soldiers of today can become the children of tomorrow.
Un gând de final: încheierea războaielor civile este un proces care e presărat cu pericole, frustrări şi impedimente. De multe ori durează o generaţie, dar e nevoie şi de noi, de generaţia de azi, pentru a ne asuma responsabilitatea de a învăţa lecţiile corecte despre lideri, diplomaţie şi modelare instituţională, astfel încât copiii soldaţi de astăzi să poată deveni copiii de mâine.
Thank you.
Vă mulţumesc.
(Applause)
(Aplauze)