During a long day spent roaming the forest in search of edible grains and herbs, the weary divine farmer Shennong accidentally poisoned himself 72 times. But before the poisons could end his life, a leaf drifted into his mouth. He chewed on it and it revived him, and that is how we discovered tea. Or so an ancient legend goes at least. Tea doesn't actually cure poisonings, but the story of Shennong, the mythical Chinese inventor of agriculture, highlights tea's importance to ancient China. Archaeological evidence suggests tea was first cultivated there as early as 6,000 years ago, or 1,500 years before the pharaohs built the Great Pyramids of Giza. That original Chinese tea plant is the same type that's grown around the world today, yet it was originally consumed very differently. It was eaten as a vegetable or cooked with grain porridge. Tea only shifted from food to drink 1,500 years ago when people realized that a combination of heat and moisture could create a complex and varied taste out of the leafy green. After hundreds of years of variations to the preparation method, the standard became to heat tea, pack it into portable cakes, grind it into powder, mix with hot water, and create a beverage called muo cha, or matcha. Matcha became so popular that a distinct Chinese tea culture emerged. Tea was the subject of books and poetry, the favorite drink of emperors, and a medium for artists. They would draw extravagant pictures in the foam of the tea, very much like the espresso art you might see in coffee shops today. In the 9th century during the Tang Dynasty, a Japanese monk brought the first tea plant to Japan. The Japanese eventually developed their own unique rituals around tea, leading to the creation of the Japanese tea ceremony. And in the 14th century during the Ming Dynasty, the Chinese emperor shifted the standard from tea pressed into cakes to loose leaf tea. At that point, China still held a virtual monopoly on the world's tea trees, making tea one of three essential Chinese export goods, along with porcelain and silk. This gave China a great deal of power and economic influence as tea drinking spread around the world. That spread began in earnest around the early 1600s when Dutch traders brought tea to Europe in large quantities. Many credit Queen Catherine of Braganza, a Portuguese noble woman, for making tea popular with the English aristocracy when she married King Charles II in 1661. At the time, Great Britain was in the midst of expanding its colonial influence and becoming the new dominant world power. And as Great Britain grew, interest in tea spread around the world. By 1700, tea in Europe sold for ten times the price of coffee and the plant was still only grown in China. The tea trade was so lucrative that the world's fastest sailboat, the clipper ship, was born out of intense competition between Western trading companies. All were racing to bring their tea back to Europe first to maximize their profits. At first, Britain paid for all this Chinese tea with silver. When that proved too expensive, they suggested trading tea for another substance, opium. This triggered a public health problem within China as people became addicted to the drug. Then in 1839, a Chinese official ordered his men to destroy massive British shipments of opium as a statement against Britain's influence over China. This act triggered the First Opium War between the two nations. Fighting raged up and down the Chinese coast until 1842 when the defeated Qing Dynasty ceded the port of Hong Kong to the British and resumed trading on unfavorable terms. The war weakened China's global standing for over a century. The British East India company also wanted to be able to grow tea themselves and further control the market. So they commissioned botanist Robert Fortune to steal tea from China in a covert operation. He disguised himself and took a perilous journey through China's mountainous tea regions, eventually smuggling tea trees and experienced tea workers into Darjeeling, India. From there, the plant spread further still, helping drive tea's rapid growth as an everyday commodity. Today, tea is the second most consumed beverage in the world after water, and from sugary Turkish Rize tea, to salty Tibetan butter tea, there are almost as many ways of preparing the beverage as there are cultures on the globe.
Pe parcursul unei lungi zile de colindat prin pădure după boabe și ierburi comestibile, fermierul divin Shennong, ostenit, s-a otrăvit fără să vrea de 72 de ori. Dar înainte ca otrăvurile să-i pună capăt vieții, o frunză i-a intrat în gură. A mestecat-o și l-a reînsuflețit, și așa a descoperit ceaiul. Sau cel puțin așa ne spune o legendă străveche. Ceaiul nu vindecă otrăvirea de fapt, dar povestea lui Shennong, miticul inventator chinez al agriculturii, scoate în evidență importanța ceaiului în China antică. Dovezile arheologice sugerează că ceaiul a fost cultivat pentru prima dată acolo în urmă cu 6.000 de ani sau cu 1.500 de ani înainte ca faraonii să construiască Marile Piramide din Giza. Acel prim tip de plantă de ceai din China se cultivă azi în întreaga lume, deși inițial se consuma într-un mod foarte diferit. Se folosea ca legumă sau era gătită în terci de cereale. Ceaiul a început să fie considerat băutură în loc de aliment acum 1.500 de ani, când oamenii și-au dat seama că o combinație de căldură și umiditate poate da naștere unui gust complex și variat prin aceste frunze verzi. După sute de ani de variații în metoda de preparare, încălzirea ceaiul a devenit o normă. La fel și presarea sa în blocuri compacte, obținerea pudrei de ceai prin măcinare, amestecul cu apă fierbinte și crearea unei băuturi numite muo cha sau matcha, atât de populară încât a dat naștere la o nouă cultură a ceaiului în China. Ceaiul a fost subiectul cărților de proză și poezie, băutura preferată a împăraților și un mediu pentru artiști. Artiștii desenau imagini sofisticate în spuma ceaiului, o artă care se poate regăsi în cafenelele de astăzi. În secolul al IX-lea în timpul dinastiei Tang, un călugăr japonez a adus în Japonia prima plantă de ceai. Japonezii au dezvoltat ulterior ritualurile lor unice în jurul ceaiului, ceea ce a condus la apariția ceremoniei de ceai japoneze. În secolul al XIV-lea în timpul dinastiei Ming, împăratul chinez a poruncit ca ceaiul să nu mai fie presat în tablete comprimate și să fie lăsat în formă liberă. În acel moment, China încă deținea monopolul arborilor de ceai din lume, care, împreună cu porțelanul și mătasea, erau cele mai apreciate mărfuri chineze. Acest lucru a transformat China într-o putere cu multă influență economică și a făcut ca ceaiul să se consume în întreaga lume. Ceaiul a început să se comercializeze vizibil în jurul anului 1600, când comercianții olandezi au introdus mari cantități de ceai în Europa. Se spune că regina Catherine de Braganza, o femeie portugheză nobilă, a popularizat ceaiul în rândul aristocrației engleze când s-a căsătorit cu regele Charles al II-lea în 1661. La vremea respectivă, Marea Britanie se afla în mijlocul extinderii influenței sale coloniale și devenise noua putere mondială. Pe măsură ce Marea Britanie creștea, la fel și interesul pentru ceai în întreaga lume. În 1700, Europa vindea ceaiul la un preț de zece ori mai scump decât cafeaua. Iar planta se cultiva doar în China. Comerțul cu ceai era atât de profitabil, încât cea mai rapidă barcă cu pânze a fost inventată din cauza competiției între companiile comerciale occidentale. Toți erau dornici să câștige cursa de a aduce primii ceaiul în Europa pentru a-și maximiza profitul. La început, Marea Britanie a plătit tot ceaiul chinez în argint. Dar când acest lucru s-a dovedit prea scump, au negociat plata ceaiului cu o altă substanță, opiul, ceea ce a provocat probleme de sănătate în China deoarece oamenii deveniseră dependenți de droguri. În 1839, un oficial chinez a ordonat soldaților distrugerea totală a transporturilor britanice de opiu, o declarație împotriva influenței britanice asupra Chinei. Acest fapt a declanșat Primul Război al Opiumului între cele două națiuni. Luptele au avut loc de-a lungul coastei Chinei până în 1842 când dinastia Qing a pierdut războiul, a cedat britanicilor portul Hong Kong și a reluat comerțul cu ei în condiții nefavorabile. Războiul a slăbit poziția globală a Chinei pentru mai mult de un secol. Compania British East India dorea să producă ea însăși ceaiul și să controleze piața. Ca urmare, a cerut botanistului Robert Fortune să fure ceai din China într-o operațiune secretă. S-a deghizat și a pornit într-o călătorie periculoasă prin regiunile montane din China și a reușit să sustragă ilegal arbori de ceai și muncitori experimentați în Darjeeling, India. Astfel, planta s-a răspândit și mai mult astfel încât, în ziua de azi este un articol cotidian de bază. Astăzi, ceaiul e a doua cea mai consumată băutură din lume după apă. De la ceaiul dulce turcesc Rize la ceaiul sărat tibetan de unt, există tot atâtea moduri de pregătire a băuturii, câte culturi sunt în întreaga lume.