When I was 11, I remember waking up one morning to the sound of joy in my house. My father was listening to BBC News on his small, gray radio. There was a big smile on his face which was unusual then, because the news mostly depressed him.
Când aveam 11 ani îmi amintesc cum m-am trezit într-o dimineață într-o atmosferă de bucurie. Tatăl meu asculta BBC News la micuțul său radio gri. Avea un zâmbet larg pe față, ceea ce era neobișnuit atunci pentru că știrile de obicei îl deprimau.
"The Taliban are gone!" my father shouted.
"Au plecat talibanii!" a strigat tata.
I didn't know what it meant, but I could see that my father was very, very happy.
Nu știam ce însemna, dar vedeam că tata era foarte, foarte fericit.
"You can go to a real school now," he said.
"Poți merge la o școală adevarată acum", a spus.
A morning that I will never forget. A real school. You see, I was six when the Taliban took over Afghanistan and made it illegal for girls to go to school. So for the next five years, I dressed as a boy to escort my older sister, who was no longer allowed to be outside alone, to a secret school. It was the only way we both could be educated. Each day, we took a different route so that no one would suspect where we were going. We would cover our books in grocery bags so it would seem we were just out shopping. The school was in a house, more than 100 of us packed in one small living room. It was cozy in winter but extremely hot in summer. We all knew we were risking our lives -- the teacher, the students and our parents. From time to time, the school would suddenly be canceled for a week because Taliban were suspicious. We always wondered what they knew about us. Were we being followed? Do they know where we live? We were scared, but still, school was where we wanted to be.
O dimineață pe care n-o voi uita niciodată. O școală adevarată! Vedeți, aveam 6 ani când talibanii au pus stăpânire pe Afghanistan și au decretat ilegal ca fetele să meargă la școală. Așa că, în următorii 5 ani, m-am îmbrăcat ca un băiat ca s-o însoțesc pe sora mea mai mare, care nu mai avea voie să fie singură în afara casei, către o școală secretă Era singura metodă prin care amândouă puteam primi o educație. În fiecare zi, alegeam o rută diferită ca nimeni să nu suspecteze unde ne duceam. Ne ascundeam cărțile în pungi pentru alimente ca să pară că eram pur și simplu la cumpărături. Școala era într-o casă, peste 100 eram îngrămădite într-o mică sufragerie. Era călduros iarna dar extrem de cald vara. Toți știam că ne riscăm viețile -- profesoara, elevele, chiar și părinții. Din când în când, orele se anulau brusc timp de o săptămână pentru că talibanii intrau la bănuieli Întotdeauna ne întrebam ce știau despre noi. Eram oare urmărite? Știau oare unde locuiam? Eram înspăimântate, dar chiar și așa, școala era locul unde voiam să fim.
I was very lucky to grow up in a family where education was prized and daughters were treasured. My grandfather was an extraordinary man for his time. A total maverick from a remote province of Afghanistan, he insisted that his daughter, my mom, go to school, and for that he was disowned by his father. But my educated mother became a teacher. There she is. She retired two years ago, only to turn our house into a school for girls and women in our neighborhood. And my father -- that's him -- he was the first ever in his family to receive an education. There was no question that his children would receive an education, including his daughters, despite the Taliban, despite the risks. To him, there was greater risk in not educating his children. During Taliban years, I remember there were times I would get so frustrated by our life and always being scared and not seeing a future. I would want to quit, but my father, he would say, "Listen, my daughter, you can lose everything you own in your life. Your money can be stolen. You can be forced to leave your home during a war. But the one thing that will always remain with you is what is here, and if we have to sell our blood to pay your school fees, we will. So do you still not want to continue?"
Am fost foarte norocoasă să cresc într-o familie în care educația era apreciată și fiicele prețuite. Bunicul meu a fost un om extraordinar pentru vremea sa. Un hoinar dintr-o provincie îndepărtată din Afghanistan, a insistat ca fiica sa, mama mea, să meargă la școală, iar pentru asta a fost dezmoștenit de către tatăl său. Însă mama mea educată a devenit profesoară. Iat-o. S-a pensionat acum 2 ani, doar pentru a transforma casa noastră într-o școală pentru fete și femei din cartier. Și tatăl meu - iată-l - a fost primul din familia sa care a primit o educație. Nu încăpea îndoială că ai săi copii vor primi o educație, inclusiv fiicele sale în ciuda talibanilor, în ciuda riscurilor. Pentru el, era mai riscant să nu își educe copiii. În timpul dominației talibane, îmi amintesc, erau momente când eram așa frustrată de viața mea, îmi era mereu teamă și nu prevedeam niciun viitor. Voiam să renunț, însă tatăl meu, spunea, "Ascultă, fata mea, poți pierde tot ce ai în viață. Banii îți pot fi furați. Poți fi forțată să-ți părăsești căminul în timpul unui război. Singurul lucru care va rămâne mereu cu tine e ceea ce ai aici. Dacă va trebui să ne vindem sângele ca să-ți plătim taxele de școlarizare, o vom face. Încă mai vrei să renunți?"
Today I am 22. I was raised in a country that has been destroyed by decades of war. Fewer than six percent of women my age have made it beyond high school, and had my family not been so committed to my education, I would be one of them. Instead, I stand here a proud graduate of Middlebury College.
În prezent am 22 de ani. Am fost crescută într-o țară distrusă de zeci de ani de război. Mai puțin de 6% din tinerele de vârsta mea au reușit să treacă de liceu, șiardacă familia mea n-ar fi fost atât de dedicată în a-mi oferi o educație, aș fi fost una dintre ele. În schimb, sunt o mândră absolventă a Middlebury College.
(Applause)
(Aplauze)
When I returned to Afghanistan, my grandfather, the one exiled from his home for daring to educate his daughters, was among the first to congratulate me. He not only brags about my college degree, but also that I was the first woman, and that I am the first woman to drive him through the streets of Kabul.
Când m-am întors în Afghanistan, bunicul meu, cel exilat din casa lui pentru îndrăzneala de a-și educa fiicele, a fost printre primii care m-au felicitat. Nu numai că se lăuda cu diploma mea universitară, dar și cu faptul că eram prima femeie, și că sunt prima femeie care l-a plimbat cu mașina pe străzile din Kabul.
(Applause)
(Aplauze)
My family believes in me. I dream big, but my family dreams even bigger for me. That's why I am a global ambassador for 10x10, a global campaign to educate women. That's why I cofounded SOLA, the first and perhaps only boarding school for girls in Afghanistan, a country where it's still risky for girls to go to school. The exciting thing is that I see students at my school with ambition grabbing at opportunity. And I see their parents and their fathers who, like my own, advocate for them, despite and even in the face of daunting opposition.
Familia mea crede în mine. Am visuri mari, dar familia mea are visuri și mai mari în privința mea. De aceea sunt ambasadoarea globală a 10x10, o organizație globală pentru educarea femeilor. De aceea am co-fondat SOLA, primul și poate singurul internat pentru fete din Afganistan, o țară unde e încă riscant pentru fete să meargă la școală. Partea incitantă e că văd eleve la școala mea ambițioase, profitând de oportunități. Și îi văd pe părinții și tații lor care le sprijină cum au facut și părinții mei, în ciuda și chiar în fața opoziției descurajante.
Like Ahmed. That's not his real name, and I cannot show you his face, but Ahmed is the father of one of my students. Less than a month ago, he and his daughter were on their way from SOLA to their village, and they literally missed being killed by a roadside bomb by minutes. As he arrived home, the phone rang, a voice warning him that if he sent his daughter back to school, they would try again.
Ca Ahmad. Acesta nu e numele său adevărat, și nu vă pot arăta chipul său, dar Ahmad e tatăl uneia dintre elevele mele. Cu mai puțin de o lună în urmă, el și fiica sa se întorceau de la SOLA către satul lor, și literalmente au fost la câteva minute de a fi uciși de către o bombă de pe marginea drumului. Când a ajuns acasă, a sunat telefonul, și o voce l-a amenințat că dacă își mai trimite fiica înapoi la școală, vor încerca din nou.
"Kill me now, if you wish," he said, "but I will not ruin my daughter's future because of your old and backward ideas."
"Ucide-mă acum, dacă vrei," a spus el, "dar nu voi distruge viitorul fiicei mele din cauza ideilor tale învechite și înapoiate."
What I've come to realize about Afghanistan, and this is something that is often dismissed in the West, that behind most of us who succeed is a father who recognizes the value in his daughter and who sees that her success is his success. It's not to say that our mothers aren't key in our success. In fact, they're often the initial and convincing negotiators of a bright future for their daughters, but in the context of a society like in Afghanistan, we must have the support of men. Under the Taliban, girls who went to school numbered in the hundreds -- remember, it was illegal. But today, more than three million girls are in school in Afghanistan.
Ceea ce am ajuns să realizez în legătură cu Afghanistanul, ceva adeseori contrazis în Occident, e că în spatele multora dintre noi care reușesc în viață există un tată care realizează valoarea fiicei lui, care percepe succesul ei ca pe succesul lui. Nu e drept să spun că mamele nu sunt esențiale pentru succesul nostru. De fapt, ele sunt adeseori negociatoarele primordiale și hotărâtoare către un viitor strălucit pentru fiicele lor. Dar în contextul unei societăți ca Afghanistan, avem nevoie de spirjinul bărbaților. Sub dominația talibană, fetele care mergeau la școală cu sutele - aminiți-vă, era ilegal. Însă azi, peste 3 milioane de fete sunt în școală în Afganistan.
(Applause)
(Aplauze)
Afghanistan looks so different from here in America. I find that Americans see the fragility in changes. I fear that these changes will not last much beyond the U.S. troops' withdrawal. But when I am back in Afghanistan, when I see the students in my school and their parents who advocate for them, who encourage them, I see a promising future and lasting change. To me, Afghanistan is a country of hope and boundless possibilities, and every single day the girls of SOLA remind me of that. Like me, they are dreaming big.
Afghanistan pare atât de diferit de aici, din America. Consider că americanii văd fragilitatea schimbării. Mă tem că aceste schimbări nu vor dura mult după retragerea trupelor americane. Însă când mă duc înapoi în Afghanistan, când văd elevele din școala mea și părinții care le sprijină, care le încurajează, văd un viitor promițător și o schimbare durabilă. Pentru mine, Afghanistan e o țară a speranței și a posibilităților nelimitate, și în absolut fiecare zi fetele din SOLA îmi amintesc de acest fapt. Ca și mine, au visuri mari.
Thank you.
Vă mulțumesc.
(Applause)
(Aplauze)