Imagine a world in which you see numbers and letters as colored even though they're printed in black, in which music or voices trigger a swirl of moving, colored shapes, in which words and names fill your mouth with unusual flavors. Jail tastes like cold, hard bacon while Derek tastes like earwax. Welcome to synesthesia, the neurological phenomenon that couples two or more senses in 4% of the population. A synesthete might not only hear my voice, but also see it, taste it, or feel it as a physical touch. Sharing the same root with anesthesia, meaning no sensation, synesthesia means joined sensation. Having one type, such as colored hearing, gives you a 50% chance of having a second, third, or fourth type. One in 90 among us experience graphemes, the written elements of language, like letters, numerals, and punctuation marks, as saturated with color. Some even have gender or personality. For Gail, 3 is athletic and sporty, 9 is a vain, elitist girl. By contrast, the sound units of language, or phonemes, trigger synestetic tastes. For James, college tastes like sausage, as does message and similar words with the -age ending. Synesthesia is a trait, like having blue eyes, rather than a disorder because there's nothing wrong. In fact, all the extra hooks endow synesthetes with superior memories. For example, a girl runs into someone she met long ago. "Let's see, she had a green name. D's are green: Debra, Darby, Dorothy, Denise. Yes! Her name is Denise!" Once established in childhood, pairings remain fixed for life. Synesthetes inherit a biological propensity for hyperconnecting brain neurons, but then must be exposed to cultural artifacts, such as calendars, food names, and alphabets. The amazing thing is that a single nucleotide change in the sequence of one's DNA alters perception. In this way, synesthesia provides a path to understanding subjective differences, how two people can see the same thing differently. Take Sean, who prefers blue tasting food, such as milk, oranges, and spinach. The gene heightens normally occurring connections between the taste area in his frontal lobe and the color area further back. But suppose in someone else that the gene acted in non-sensory areas. You would then have the ability to link seemingly unrelated things, which is the definition of metaphor, seeing the similar in the dissimilar. Not surprisingly, synesthesia is more common in artists who excel at making metaphors, like novelist Vladimir Nabokov, painter David Hockney, and composers Billy Joel and Lady Gaga. But why do the rest of us non-synesthetes understand metaphors like "sharp cheese" or "sweet person"? It so happens that sight, sound, and movement already map to one another so closely, that even bad ventriloquists convince us that the dummy is talking. Movies, likewise, can convince us that the sound is coming from the actors' mouths rather than surrounding speakers. So, inwardly, we're all synesthetes, outwardly unaware of the perceptual couplings happening all the time. Cross-talk in the brain is the rule, not the exception. And that sounds like a sweet deal to me!
Imaginați-vă o lume în care vedeți numere și litere în culori chiar dacă sunt scrise cu negru, în care muzica și vocile aduc cu sine un vârtej de forme colorate în mișcare, în care cuvintele și numele îți umplu gura cu arome neobișnuite. Închisoarea are gust de șuncă rece și tare, în timp ce Derek are gust de ceară de urechi. Bine ați venit în lumea sinesteziei, fenomenul neurologic care asociază două sau mai multe simțuri la 4% din populație. Un sinestet poate nu doar să îmi audă vocea, dar și să o vadă, să îi simtă gustul, sau s-o perceapă ca pe o senzație fizică. Având aceeași origine cu anestezia, care înseamnă „fără nicio senzație”, sinestezia înseamnă mai multe senzații la un loc. Având un tip, cum ar fi, de exemplu, auzul colorat, ai 50% șanse să ai un al doilea, al treilea, al patrulea tip. O persoană din 90 experimentează grafemele, elementele scrise ale limbii, cum sunt literele, numeralele, și semnele de punctuație, ca fiind saturate cu culoare. Unele chiar au gen și personalitate. Pentru Gail, numărul 3 e atletic și energic, 9 este o fată superficială și elitistă. Pe de altă parte, unitățile de sunet ale limbii, sau fonemele, evocă gusturi sinestetice. Pentru James, facultatea are gust de cârnat, la fel ca mesaje și cuvinte similare care se termină în englezescul -age. Sinestezia e mai degrabă o trăsătură, la fel ca a avea ochi albaștri, și nu o boală pentru că nu e nimic în neregulă. De fapt, toate „implicațiile” adiționale îi înzestrează pe sinesteți cu memorie superioară. De exemplu, o fată se întâlnește cu cineva pe care l-a cunoscut cu mult timp în urmă. - Hai să vedem, avea un nume verde. D-urile sunt verzi: Debra, Darby, Dorothy, Denise. Da! Numele ei e Denise! Odată ce au fost stabilite în copilărie, asocierile pe perechi rămân fixate pe viață. Sinesteții moștenesc o înclinație biologică pentru hiperconectarea neuronilor cerebrali, dar apoi trebuie să fie expuși unor artefacte culturale, cumar fi calendarele, denumirile pentru mâncare, și tipurile de alfabet. Uimitor, modificarea unei singure nucleotide în ADN-ul unei persoane modifică percepția. În acest fel, sinestezia oferă o cale de înțelegere a diferențelor subiective, felul în care doi oameni pot să vadă același lucru în mod diferit. Spre exemplu, Sean, căruia îi place mâncarea cu gust albastru, cum ar fi laptele, portocalele și spanacul. Gena intensifică conexiuni firești între zona gustului situată în lobul său frontal și zona culorii undeva mai în spate. Dar să presupunem că la altcineva gena ar acționa în zone non-senzoriale. Ați avea atunci abilitatea de a stabili o legătură între lucruri care aparent nu au nimic în comun, și asta este definiția metaforei, a vedea asemănarea în ceea ce e diferit. Nu-i de mirare că sinestezia e mai des întâlnită la artiști care excelează în a face metafore, ca de exemplu romancierul Vladimir Nabokov, pictorul David Hockney, și compozitorii Billy Joel și Lady Gaga. Dar de ce noi ceilalți, non-sinesteții, înțelegem metafore ca „brânză iute” sau „persoană dulce”? Se întâmplă ca vederea, sunetul și mișcarea se apropie într-atât deja încât chiar și ventrilocii nepricepuți ne conving că păpușa vorbește. Filmele, de asemenea, ne pot convinge că sunetul vine din gura actorilor și nu de la sistemul de sunet. Așadar, în interior suntem cu toții sinesteți, în exterior nedându-ne seama de perechile senzoriale care se stabilesc tot timpul. Cross-talk-ul la nivel mental este regula și nu excepția. Și asta e dulceață pentru urechile mele!