You're looking at a woman who was publicly silent for a decade. Obviously, that's changed, but only recently.
Femeia la care vă uitați a tăcut în public timp de un deceniu. Desigur, m-am schimbat, dar doar recent.
It was several months ago that I gave my very first major public talk, at the Forbes "30 Under 30 Summit" -- 1,500 brilliant people, all under the age of 30. That meant that in 1998, the oldest among the group were only 14, and the youngest, just four. I joked with them that some might only have heard of me from rap songs. Yes, I'm in rap songs.
Cu câteva luni în urmă am ținut primul meu discurs important la summit-ul „Forbes 30 Under 30”: 1500 de oameni talentaţi, toţi sub vârsta de 30 de ani. Asta însemna că în 1998, cei mai în vârstă din grup aveau doar 14 ani, iar cei mai tineri, doar 4 ani. Am glumit cu ei că unii s-ar putea să fi auzit de mine doar din melodiile rap. Da, sunt în cântece rap.
(Laughter)
Almost 40 rap songs.
În aproape 40 de melodii rap. (Râsete)
(Laughter)
But the night of my speech, a surprising thing happened. At the age of 41, I was hit on by a 27-year-old guy.
Dar în seara discursului meu s-a întâmplat un lucru neașteptat. La vârsta de 41 de ani, un tip de 27 de ani a flirtat cu mine.
(Laughter)
I know, right? He was charming, and I was flattered, and I declined. You know what his unsuccessful pickup line was? He could make me feel 22 again.
Incredibil, nu-i așa? Era fermecător și am fost flatată, și l-am refuzat. Știţi în ce a constat replica lui nereușită? Mă poate face să mă simt din nou ca la 22 de ani.
(Laughter)
(Râsete) (Aplauze)
(Applause)
I realized, later that night, I'm probably the only person over 40 who does not want to be 22 again.
Am realizat mai târziu în acea noapte, că sunt probabil singura persoană de peste 40 de ani care nu vrea să aibă din nou 22.
(Laughter)
(Râsete)
(Applause)
(Aplauze)
At the age of 22, I fell in love with my boss. And at the age of 24, I learned the devastating consequences.
La 22 de ani m-am îndrăgostit de șeful meu, iar la 24 am văzut consecințele devastatoare.
Can I see a show of hands of anyone here who didn't make a mistake or do something they regretted at 22? Yep. That's what I thought. So like me, at 22, a few of you may have also taken wrong turns and fallen in love with the wrong person, maybe even your boss. Unlike me, though, your boss probably wasn't the president of the United States of America.
Pot să ridice mâna cei care la 22 de ani n-au făcut o greșeală, ceva regretabil? Întocmai cum am crezut. Ca și mine, la 22 de ani unii au luat decizii greșite, s-au îndrăgostit de persoana greșită, poate chiar de șeful vostru. Spre deosebire de mine, șeful vostru nu era președintele Statelor Unite.
(Laughter)
Desigur, viața e plină de surprize.
Of course, life is full of surprises.
Not a day goes by that I'm not reminded of my mistake, and I regret that mistake deeply.
Nu trece o zi fără să-mi fie amintită greșeala și regret profund acea greșeală.
In 1998, after having been swept up into an improbable romance, I was then swept up into the eye of a political, legal and media maelstrom like we had never seen before. Remember, just a few years earlier, news was consumed from just three places: reading a newspaper or magazine, listening to the radio or watching television. That was it. But that wasn't my fate. Instead, this scandal was brought to you by the digital revolution. That meant we could access all the information we wanted, when we wanted it, anytime, anywhere. And when the story broke in January 1998, it broke online. It was the first time the traditional news was usurped by the internet for a major news story -- a click that reverberated around the world.
În 1998, după ce am fost prinsă într-o poveste de dragoste imposibilă, am fost prinsă în mijlocul unui vârtej politic, juridic și mediatic cum nu se mai văzuse înainte. Amintiți-vă, cu doar câțiva ani înainte, știrile veneau doar din trei surse: citind un ziar sau o revistă, ascultând radioul, sau urmărind televiziunea. Și atât. Soarta mea nu a fost asta. Acest scandal v-a fost adus de revoluția digitală. Asta însemna că puteam accesa toate informațiile pe care le doream, când ne doream, oricând, oriunde. Când povestea a izbucnit în ianuarie 1998, a început online. Pentru prima dată știrile tradiționale au fost uzurpate de Internet pentru a difuza o informație majoră. Un click care a cutremurat lumea.
What that meant for me personally was that overnight, I went from being a completely private figure to a publicly humiliated one, worldwide. I was patient zero of losing a personal reputation on a global scale almost instantaneously.
Ce a însemnat asta pentru mine personal a fost că peste noapte m-am transformat dintr-o persoană privată la una umilită public la nivel mondial. Am fost „pacientul zero” în pierderea reputației personale la scală globală, aproape instantaneu.
This rush to judgment, enabled by technology, led to mobs of virtual stone-throwers. Granted, it was before social media, but people could still comment online, e-mail stories, and, of course, e-mail cruel jokes. News sources plastered photos of me all over to sell newspapers, banner ads online, and to keep people tuned to the TV. Do you recall a particular image of me, say, wearing a beret?
Aceasta grabă de a judeca, activată de tehnologie, a condus la o mulțime de „aruncători cu pietre" virtuali. Desigur, a fost înainte de rețelele de socializare, dar oamenii puteau comenta online, puteau trimite email-uri și, desigur, puteau trimite glume răutăcioase. Sursele de știri au postat fotografiile mele peste tot pentru a vinde ziare, bannere publicitare online și pentru a ține oamenii în faţa televizorului. Vă amintiți o anumită imagine a mea...
purtând o beretă?
Now, I admit I made mistakes -- especially wearing that beret.
Acum, recunosc că am făcut greșeli, mai ales purtând acea beretă.
(Laughter)
But the attention and judgment that I received -- not the story, but that I personally received -- was unprecedented. I was branded as a tramp, tart, slut, whore, bimbo, and, of course, "that woman." I was seen by many, but actually known by few. And I get it: it was easy to forget that that woman was dimensional, had a soul and was once unbroken.
Dar atenția și criticile pe care le-am primit, nu povestea, au fost fără precedent. Am fost etichetată drept târfă, vagaboandă, prostituată, pițipoancă și, desigur, femeia aceea. Mulți m-au văzut, dar puțini m-au cunoscut. Și înțeleg: era simplu să se uite că acea femeie era dimensională, că avea un suflet, care era cândva intact.
When this happened to me 17 years ago, there was no name for it. Now we call it "cyberbullying" and "online harassment." Today, I want to share some of my experience with you, talk about how that experience has helped shape my cultural observations, and how I hope my past experience can lead to a change that results in less suffering for others.
Acum 17 ani, nu exista un termen pentru ce mi s-a întâmplat. Acum i se zice „cyberbullying”, hărțuire online. Astăzi vreau să împărtășesc cu voi puțin din experiența mea, să vorbesc despre cum acea experiență mi-a definit observațiile culturale. și cum sper ca experiența trecutului meu să ducă la o schimbare din care să rezulte mai puțină suferință pentru alții.
In 1998, I lost my reputation and my dignity. I lost almost everything. And I almost lost my life.
În 1998, mi-am pierdut reputația și demnitatea. Am pierdut aproape totul, și aproape mi-am pierdut viața.
Let me paint a picture for you. It is September of 1998. I'm sitting in a windowless office room inside the Office of the Independent Counsel, underneath humming fluorescent lights. I'm listening to the sound of my voice, my voice on surreptitiously taped phone calls that a supposed friend had made the year before. I'm here because I've been legally required to personally authenticate all 20 hours of taped conversation. For the past eight months, the mysterious content of these tapes has hung like the sword of Damocles over my head. I mean, who can remember what they said a year ago? Scared and mortified, I listen, listen as I prattle on about the flotsam and jetsam of the day; listen as I confess my love for the president, and, of course, my heartbreak; listen to my sometimes catty, sometimes churlish, sometimes silly self being cruel, unforgiving, uncouth; listen, deeply, deeply ashamed, to the worst version of myself, a self I don't even recognize.
Permiteți-mi să vă redau o imagine: E septembrie 1998. Stau într-un birou fără geamuri în interiorul Biroului Consiliului Independent, sub pâlpâitul luminilor fluorescente. Îmi ascult propria voce, vocea mea înregistrată în apelurile telefonice pe care un așa-zis prieten le făcuse cu un an înainte. Sunt aici pentru că mi s-a cerut legal să autentific personal cele 20 de ore de conversație înregistrată. În ultimele opt luni, conținutul misterios al acestor înregistrări atârnase precum Sabia lui Damocles deasupra capului meu. Cine-și poate aminti ce a spus cu un an în urmă? Speriată și împietrită, ascult. Ascult cum pălăvrăgeam despre rămășițele și rebuturile zilei; ascult cum îmi mărturiseam dragostea pentru președinte, și, desigur, decepția dragostei; mă ascult cum eram uneori tendențioasă, vulgară, stupidă, crudă, neiertătoare, aspră. Ascult, atât de rușinată, ce spunea cea mai rea parte a mea, un sine pe care nici nu-l recunosc.
A few days later, the Starr Report is released to Congress, and all of those tapes and transcripts, those stolen words, form a part of it. That people can read the transcripts is horrific enough. But a few weeks later, the audiotapes are aired on TV, and significant portions made available online. The public humiliation was excruciating. Life was almost unbearable.
După câteva zile, reportul Starr e trimis Congresului, toate casetele și stenogramele, cuvintele furate, fac parte din el. Faptul că oamenii pot citi stenogramele e îndeajuns de îngrozitor, dar după câteva săptămâni, casetele audio au fost difuzate la televizor și porțiuni semnificative postate online. Umilirea publică era îngrozitoare. Viața era aproape insuportabilă.
This was not something that happened with regularity back then in 1998, and by "this," I mean the stealing of people's private words, actions, conversations or photos, and then making them public -- public without consent, public without context and public without compassion.
Nu era ceva ce se întâmpla frecvent în 1998. Prin asta mă refer la furtul vorbelor, al acțiunilor private ale cuiva, a conversațiilor sau a fotografiilor și distribuirea lor publică, fără permisiune, fără context, și fără compasiune.
Fast-forward 12 years, to 2010, and now social media has been born. The landscape has sadly become much more populated with instances like mine, whether or not someone actually made a mistake, and now, it's for both public and private people. The consequences for some have become dire, very dire.
Sărim 12 ani, în 2010, apărea mass-media pe rețele sociale. Apăruseră mult mai multe exemple ca al meu, fie că persoana respectivă făcuse sau nu o greșeală, și acum sunt implicate persoane publice și private. Pentru unii, consecințele au fost dezastruoase.
I was on the phone with my mom in September of 2010, and we were talking about the news of a young college freshman from Rutgers University, named Tyler Clementi. Sweet, sensitive, creative Tyler was secretly webcammed by his roommate while being intimate with another man. When the online world learned of this incident, the ridicule and cyberbullying ignited. A few days later, Tyler jumped from the George Washington Bridge to his death. He was 18.
Vorbeam la telefon cu mama mea în septembrie 2010 despre știrea că un student de anul I de la Rutgers University, Tyler Clementi -- blând, sensibil, creativ -- a fost filmat în secret de colegul lui de cameră având relații intime cu alt bărbat. Când s-a aflat online, au început ridiculizarea și umilirea. După câteva zile, Tyler s-a aruncat de pe podul George Washington și a murit. Avea 18 ani.
My mom was beside herself about what happened to Tyler and his family, and she was gutted with pain in a way that I just couldn't quite understand. And then eventually, I realized she was reliving 1998, reliving a time when she sat by my bed every night, reliving -- (Chokes up)
Mama mea era atât de afectată de povestea lui Tyler și a familiei lui și suferea cu adevărat, într-un fel pe care nu îl înțelegeam. În final am realizat: ea retrăia 1998. Retrăia momentele când veghea la patul meu în fiecare noapte, retrăia cum mă obliga să fac duș cu ușa de la baie deschisă,
sorry -- reliving a time when she made me shower with the bathroom door open, and reliving a time when both of my parents feared that I would be humiliated to death, literally.
retrăia o perioadă în care părinții mei se temeau că aș putea fi umilită de moarte la propriu.
Today, too many parents haven't had the chance to step in and rescue their loved ones. Too many have learned of their child's suffering and humiliation after it was too late. Tyler's tragic, senseless death was a turning point for me. It served to recontextualize my experiences, and I then began to look at the world of humiliation and bullying around me and see something different.
Astăzi, prea mulți părinți nu au avut șansa să intervină și să-i salveze pe cei dragi. Prea mulți părinți au aflat de suferința și umilința copilului lor după ce era prea târziu. Moartea tragică și lipsită de sens a lui Tyler mi-a deschis ochii. M-a ajutat să îmi recontextualizez experiențele, să privesc la lumea umilirii și batjocoririi din jurul meu și să văd ceva diferit.
In 1998, we had no way of knowing where this brave new technology called the internet would take us. Since then, it has connected people in unimaginable ways -- joining lost siblings, saving lives, launching revolutions ... But the darkness, cyberbullying, and slut-shaming that I experienced had mushroomed. Every day online, people -- especially young people, who are not developmentally equipped to handle this -- are so abused and humiliated that they can't imagine living to the next day. And some, tragically, don't. And there's nothing virtual about that.
În 1998 nu aveam cum să știm unde ne va duce această nouă tehnologie, Internetul. De atunci, a conectat oamenii în moduri neînchipuite, a reunit frați despărțiți, a salvat vieți și a declanșat revoluții. Dar aspectele negative, „cyberbullying” și umilirea pe care eu le-am trăit, s-au răspândit. Zilnic pe Internet, oameni, mai ales tineri, care nu sunt destul de maturi să facă față, sunt abuzați și umiliți în așa fel încât nu-și pot imagina să trăiască și ziua de mâine. Tragic, unii nu o mai apucă. Nu e nimic virtual în asta.
Childline, a UK nonprofit that's focused on helping young people on various issues, released a staggering statistic late last year: from 2012 to 2013, there was an 87 percent increase in calls and e-mails related to cyberbullying. A meta-analysis done out of the Netherlands showed that for the first time, cyberbullying was leading to suicidal ideations more significantly than offline bullying. And you know, what shocked me -- although it shouldn't have -- was other research last year that determined humiliation was a more intensely felt emotion than either happiness or even anger.
ChildLine, o organizație din Regatul Unit care oferă ajutor tinerilor a publicat un studiu șocant la sfârșitul anului trecut: în 2012 - 2013 s-a înregistrat o creștere de 87% în numărul apelurilor și email-urilor legate de „cyberbullying”. Un studiu făcut din Olanda a arătat că pentru prima dată umilirea online duce la mai multe intenții sinucigașe decât batjocura din afara mediului virtual. Ce m-a șocat, chiar dacă nu ar fi trebuit, a fost un alt studiu de anul trecut, arătând că umilirea e o emoție mai intensă decât fericirea sau chiar furia.
Cruelty to others is nothing new. But online, technologically enhanced shaming is amplified, uncontained and permanently accessible. The echo of embarrassment used to extend only as far as your family, village, school or community. But now, it's the online community too. Millions of people, often anonymously, can stab you with their words, and that's a lot of pain. And there are no perimeters around how many people can publicly observe you and put you in a public stockade. There is a very personal price to public humiliation, and the growth of the internet has jacked up that price.
Cruzimea nu e ceva nou, dar în mediul online e amplificată de tehnologie, e necontroltă și e mereu accesibilă. Ecoul rușinii obișnuia să se extindă doar în familie, în sat, școală sau comunitate. Acum se extinde și în comunitatea online. Milioane de oameni, sub anonimat, te pot răni cu vorbele lor, asta cauzează multă durere. Nu există limite pentru câți oameni te pot observa public și te pot pune la zid. Există un preț foarte personal pentru umilirea publică, iar dezvoltarea Internetului l-a făcut să explodeze.
For nearly two decades now, we have slowly been sowing the seeds of shame and public humiliation in our cultural soil, both on- and offline. Gossip websites, paparazzi, reality programming, politics, news outlets and sometimes hackers all traffic in shame. It's led to desensitization and a permissive environment online, which lends itself to trolling, invasion of privacy and cyberbullying. This shift has created what Professor Nicolaus Mills calls "a culture of humiliation." Consider a few prominent examples just from the past six months alone. Snapchat, the service which is used mainly by younger generations and claims that its messages only have the life span of a few seconds. You can imagine the range of content that that gets. A third-party app which Snapchatters use to preserve the life span of the messages was hacked, and 100,000 personal conversations, photos and videos were leaked online, to now have a life span of forever. Jennifer Lawrence and several other actors had their iCloud accounts hacked, and private, intimate, nude photos were plastered across the internet without their permission. One gossip website had over five million hits for this one story. And what about the Sony Pictures cyberhacking? The documents which received the most attention were private e-mails that had maximum public embarrassment value.
De aproape două decenii, am pus semințele rușinii și umilirii publice în solul nostru cultural, online și offline. Site-uri de bârfe, paparazzi, reality show-uri, politica, știrile și, uneori, hackerii, toți „trafichează” rușinea. Asta a dus la desensibilizare și la crearea unui mediu online permisiv care se pretează la batjocură, invadarea intimității și „cyberbullying”. Această schimbare a creat ceea ce profesorul Nicolaus Mills numește „cultura umilirii”. Gândiți-vă la câteva exemple faimoase doar din ultimele șase luni. Snapchat, serivicul folosit în principal de generația tânără, pretinde că mesajele sunt stocate doar câteva secunde. Imaginați-vă ce conținut variat au acestea. O aplicație suplemetară folosită pentru stocarea mesajelor a fost spartă de hackeri și 100000 de conversații personale, poze și video-uri au circulat online și acum au o durată de viață permanentă. Lui Jennifer Lawrence și altor actori le-au fost sparte conturile iCloud și imagini private nud au fost împrăștiate pe Internet fără acordul lor. Un site de bârfe a avut peste 5 milioane de accesări pentru această postare. Cât despre spargerea Sony Pictures? Documentele care au primit cea mai multă atenție erau email-uri private cu potențial maxim de umilire.
But in this culture of humiliation, there is another kind of price tag attached to public shaming. The price does not measure the cost to the victim, which Tyler and too many others -- notably, women, minorities and members of the LGBTQ community -- have paid, but the price measures the profit of those who prey on them. This invasion of others is a raw material, efficiently and ruthlessly mined, packaged and sold at a profit. A marketplace has emerged where public humiliation is a commodity, and shame is an industry. How is the money made? Clicks. The more shame, the more clicks. The more clicks, the more advertising dollars. We're in a dangerous cycle. The more we click on this kind of gossip, the more numb we get to the human lives behind it. And the more numb we get, the more we click. All the while, someone is making money off of the back of someone else's suffering. With every click, we make a choice. The more we saturate our culture with public shaming, the more accepted it is, the more we will see behavior like cyberbullying, trolling, some forms of hacking and online harassment. Why? Because they all have humiliation at their cores. This behavior is a symptom of the culture we've created. Just think about it.
În această cultură a umilirii, există un alt preț atașat batjocorii publice. Prețul nu măsoară prejudiciul adus victimei, pe care Tyler și mulți alții, în special femei, minorități și membrii comunității LGBTQ l-au plătit; prețul măsoară profitul celor care abuzează de aceștia. Invadarea celorlalți e materia primă, exploatată eficient și fără scrupule, împachetată și vândută pentru profit. A apărut piața, umilirea publică devenind marfa industriei rușinii. Cum se fac bani din asta? Prin click-uri. Mai mare rușinea, mai multe click-uri. Mai multe click-uri, mai mulți bani din reclame. E un cerc vicios. Cu cât accesăm acest fel de bârfă, cu atât devenim mai indiferenți la viețile din spatele ei. Și cu cât devenim mai indiferenți, cu atât accesăm mai mult. Între timp, cineva face bani din suferința altcuiva. Cu fiecare click, facem o alegere. Cu cât ne saturăm cultura cu umilire publică, cu atât aceasta devine acceptabilă și constatăm mai multe comportamente precum „cyberbullying”, batjocură, spargerea conturilor și hărțuire online. De ce? Pentru că toate au umilirea ca fundament. Acest comportament e un simptom al culturii pe care am creat-o. Gândiți-vă.
Changing behavior begins with evolving beliefs. We've seen that to be true with racism, homophobia and plenty of other biases, today and in the past. As we've changed beliefs about same-sex marriage, more people have been offered equal freedoms. When we began valuing sustainability, more people began to recycle. So as far as our culture of humiliation goes, what we need is a cultural revolution. Public shaming as a blood sport has to stop, and it's time for an intervention on the internet and in our culture.
Schimbarea comportamentelor începe cu evoluția ideilor. Am demonstrat asta cu rasismul, homofobia și alte prejudecăți, acum și în trecut. Cum am schimbat viziunea despre mariajul între persoane de același sex, mai multor oameni li s-au oferit libertăți egale. Când am început să valorificăm sustenabilitatea, mai mulți oameni au început să recicleze. Cât despre cultura umilirii, avem nevoie de o revoluție culturală. Sportul sângeros al umilirii publice trebuie să înceteze. Este timpul pentru o intervenție pe Internet și în cultura noastră.
The shift begins with something simple, but it's not easy. We need to return to a long-held value of compassion, compassion and empathy. Online, we've got a compassion deficit, an empathy crisis.
Schimbarea începe din ceva simplu, dar nu e ușor. Trebuie să ne întoarcem la valorile tradiționale: compasiune și empatie. Online avem un deficit de compasiune, o criză de empatie.
Researcher Brené Brown said, and I quote, "Shame can't survive empathy." Shame cannot survive empathy. I've seen some very dark days in my life. It was the compassion and empathy from my family, friends, professionals and sometimes even strangers that saved me. Even empathy from one person can make a difference. The theory of minority influence, proposed by social psychologist Serge Moscovici, says that even in small numbers, when there's consistency over time, change can happen. In the online world, we can foster minority influence by becoming upstanders. To become an upstander means instead of bystander apathy, we can post a positive comment for someone or report a bullying situation. Trust me, compassionate comments help abate the negativity. We can also counteract the culture by supporting organizations that deal with these kinds of issues, like the Tyler Clementi Foundation in the US; in the UK, there's Anti-Bullying Pro; and in Australia, there's PROJECT ROCKIT.
Cercetătoarea Brene Brown a spus, citez: „Rușinea nu poate supraviețui empatiei” Rușinea nu poate supraviețui empatiei. Am trecut printr-o perioadă grea în viață, iar compasiunea și empatia familiei, a prietenilor, a celor specializați și uneori chiar a străinilor m-a salvat. Chiar și empatia unei singure persoane poate fi foarte importantă. Teoria despre influența minorității propusă de psihologul Serge Moscovici, spune că și în număr mic, dacă există continuitate în timp, poate duce la schimbare. În lumea online, putem asigura dezvoltarea influenței minorității luând poziție. A lua poziție înseamnă, în locul apatiei pasive, să postăm comentarii pozitive și să reportăm hărțuirea. Credeți-mă, comentariile care arată compasiune combat negativismul. Putem lupta împotriva acestei culturi sprijinind organizațiile care se ocupă cu astfel de lucruri, ca Fundația Tyler Clementi în SUA, Anti-Bullying Pro în Regatul Unit și Proiectul Rockit în Australia.
We talk a lot about our right to freedom of expression. But we need to talk more about our responsibility to freedom of expression. We all want to be heard, but let's acknowledge the difference between speaking up with intention and speaking up for attention. The internet is the superhighway for the id. But online, showing empathy to others benefits us all and helps create a safer and better world. We need to communicate online with compassion, consume news with compassion and click with compassion. Just imagine walking a mile in someone else's headline.
Discutăm mult despre dreptul nostru la liberă exprimare, dar trebuie să vorbim mai mult despre responsabilitatea pe care o implică. Cu toții vrem să fim auziți, dar haideți să recunoaștem diferența dintre a te exprima cu intenție și a te exprima pentru atenție. Internetul este mediul ideal pentru exprimare, A fi empatic online e în folosul tuturor și ajută la crearea unei lumi mai sigure și mai bune. Trebuie să comunicăm online cu compasiune, să consumăm știri cu compasiune, să accesăm pagini cu compasiune. Imaginați-vă cum ar fi să trăiți o zi în profilul altcuiva.
I'd like to end on a personal note. In the past nine months, the question I've been asked the most is "Why?" Why now? Why was I sticking my head above the parapet? You can read between the lines in those questions, and the answer has nothing to do with politics. The top-note answer was and is "Because it's time." Time to stop tiptoeing around my past, time to stop living a life of opprobrium and time to take back my narrative.
Aș vrea să închei într-o notă personală. În ultimele nouă luni, întrebarea primită cel mai des a fost de ce. De ce acum? De ce mă expun? Puteți citi printre rânduri aceste întrebări, dar răspunsul nu are nimic de-a face cu politica. Răspunsul a fost mereu și este: acum e timpul. E timpul să nu mă mai feresc de trecutul meu. E timpul să încetez să trăiesc cu această stigmă. Și e timpul să îmi revendic povestea.
It's also not just about saving myself. Anyone who is suffering from shame and public humiliation needs to know one thing: You can survive it. I know it's hard. It may not be painless, quick or easy, but you can insist on a different ending to your story. Have compassion for yourself. We all deserve compassion and to live both online and off in a more compassionate world.
Și nu fac asta doar pentru a mă salva pe mine. Oricine suferă din cauza rușinii și a umilirii publice trebuie să știe un lucru: Îi poți supraviețui. Știu că este greu. Poate nu este lipsit de durere, rapid sau ușor, dar poți lupta pentru un alt final al poveștii tale. Să ai compasiune pentru tine. Cu toții merităm compasiune și merităm să trăim online și offline într-o lume mai empatică.
Thank you for listening.
Vă mulțumesc pentru că ați ascultat.
(Applause and cheers)
(Aplauze)