Here's a question we should all be asking: What went wrong? Not just with the pandemic but with our civic life. What brought us to this polarized, rancorous political moment?
Iată o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem cu toții: Ce nu a mers bine? Nu doar cu pandemia, ci cu viața de zi cu zi. Ce ne-a adus în acest moment de politizare politică?
In recent decades, the divide between winners and losers has been deepening, poisoning our politics, setting us apart. This divide is partly about inequality. But it's also about the attitudes toward winning and losing that have come with it. Those who landed on top came to believe that their success was their own doing, a measure of their merit, and that those who lost out had no one to blame but themselves.
În ultimele decenii, discrepanța dintre învingători și învinși s-a accentuat, otrăvindu-ne politica, separându-ne complet. În parte, ea se datorează inegalității. Dar e vorba și despre atitudinea față de succes și eșec care o însoțește. Cei care au căzut în picioare au ajuns să creadă că succesul li se datorează, că e meritul lor, și că cei ce au pierdut sunt doar ei înșiși de vină.
This way of thinking about success arises from a seemingly attractive principle. If everyone has an equal chance, the winners deserve their winnings. This is the heart of the meritocratic ideal. In practice, of course, we fall far short. Not everybody has an equal chance to rise. Children born to poor families tend to stay poor when they grow up. Affluent parents are able to pass their advantages onto their kids. At Ivy League universities, for example, there are more students from the top one percent than from the entire bottom half of the country combined.
Acest mod de gândire despre succes pare că s-a născut dintr-un principiu ademenitor. Dacă toți au șanse egale, câștigătorii își merită câștigul. Aceasta este esența idealului meritocrației. În practică, evident, lucrurile nu stau deloc așa. Nu toată lumea are aceleași șanse. Copiii născuți în familii sărace tind să rămână săraci când cresc. Părinții înstăriți pot transmite copiilor aceste avantaje. La universitățile din Ivy League, de exemplu, sunt mai mulți studenți care fac parte din cei mai bogați 1% cetățeni decât din jumătatea inferioară a păturii sociale.
But the problem isn't only that we fail to live up to the meritocratic principles we proclaim. The ideal itself is flawed. It has a dark side. Meritocracy is corrosive of the common good. It leads to hubris among the winners and humiliation among those who lose out. It encourages the successful to inhale too deeply of their success, to forget the luck and good fortune that helped them on their way. And it leads them to look down on those less fortunate, less credentialed than themselves. This matters for politics. One of the most potent sources of the populous backlash is the sense among many working people that elites look down on them. It's a legitimate complaint.
Dar problema nu este doar că nu reușim să ne ridicăm la principiile meritocratice pe care le proclamăm. Idealul însuși este greșit. Are o latură întunecată. Meritocrația este corozivă pentru binele comun. Conduce la aroganță în rândul învingătorilor și la umilință printre cei ce pierd. Îi încurajează pe învingători să-și savureze prea mult succesul, să uite de norocul și de șansa care i-a ajutat de-a lungul drumului. Și îi face să-i privească de sus pe cei mai puțin norocoși, care au mai puțin succes decât ei. Asta contează în politică. Una dintre cele mai potente surse de reacții populiste este sentimentul că elitele se uită de sus la muncitori. Este o nemulțumire întemeiată.
Even as globalization brought deepening inequality and stagnant wages, its proponents offered workers some bracing advice. "If you want to compete and win in the global economy, go to college." "What you earn depends on what you learn." "You can make it if you try." These elites miss the insult implicit in this advice. If you don't go to college, if you don't flourish in the new economy, your failure is your fault. That's the implication. It's no wonder many working people turned against meritocratic elites.
Chiar dacă globalizarea a dus la adâncirea inegalității și la salarii stagnante, muncitorilor li s-au oferit câteva sfaturi încurajatoare: „Dacă vreți să intrați în competiție și să câștigați în economia globală, mergeți la facultate.” „Cât câștigi depinde de cât ai învățat.” „Poți să izbutești dacă încerci.” Acestor elite le scapă insulta implicită din aceste sfaturi. Dacă nu mergi la facultate, dacă nu prosperi în noua economie, eșecul tău ți se datorează. Acesta e subînțelesul. Nu e de mirare că mulți muncitori s-au întors împotriva acestor elite.
So what should we do? We need to rethink three aspects of our civic life. The role of college, the dignity of work and the meaning of success.
Deci, ce ar trebui să facem? Trebuie să regândim trei aspecte ale vieții civice. Rolul facultății, demnitatea muncii și semnificația succesului.
We should begin by rethinking the role of universities as arbiters of opportunity. For those of us who spend our days in the company of the credentialed, it's easy to forget a simple fact: Most people don't have a four-year college degree. In fact, nearly two-thirds of Americans don't. So it is folly to create an economy that makes a university diploma a necessary condition of dignified work and a decent life.
Ar trebui să începem prin regândirea rolului universităților ca arbitri ai oportunității. Pentru cei ce ne petrecem timpul în compania absolvenților, e ușor să uităm un lucru simplu: majoritatea oamenilor nu au o diplomă de facultate. De fapt, cam două treimi dintre americani nu au. Deci e o nebunie să creezi o economie care pune condiția necesității unei diplome pentru o muncă demnă și o viață decentă.
Encouraging people to go to college is a good thing. Broadening access for those who can't afford it is even better. But this is not a solution to inequality. We should focus less on arming people for meritocratic combat, and focus more on making life better for people who lack a diploma but who make essential contributions to our society.
E un lucru bun să încurajezi oamenii să meargă la facultate. Să extinzi accesul pentru cei ce nu-și permit e încă și mai bine. Dar asta nu e o soluție pentru inegalitate. Ar trebui să ne concentrăm mai puțin să înarmăm oamenii pentru meritocrație, și mai mult spre a le face viața mai bună acelor oameni fără o diplomă, dar care aduc o contribuție esențială în societatea noastră.
We should renew the dignity of work and place it at the center of our politics. We should remember that work is not only about making a living, it's also about contributing to the common good and winning recognition for doing so.
Ar trebui să redefinim demnitatea muncii și să o plasăm în centrul politicii noastre. Ar trebui să ne amintim că munca nu e doar pentru a ne câștiga existența, ci și pentru a contribui la binele comun și a dobândi recunoștință pentru asta.
Robert F. Kennedy put it well half a century ago. Fellowship, community, shared patriotism. These essential values do not come from just buying and consuming goods together. They come from dignified employment, at decent pay. The kind of employment that enables us to say, "I helped to build this country. I am a participant in its great public ventures." This civic sentiment is largely missing from our public life today.
Robert F. Kennedy a spus-o bine acum jumătate de secol. Tovărășie, comunitate, patriotism împărtășit. Aceste valorile esențiale nu vin doar din cumpărarea și consumarea bunurilor. Ele vin din munca demnă, din salariul decent. Genul de muncă ce ne îndreptățește să spunem: „Am ajutat la construirea acestei țări. Am participat la această aventură comună”. Acest sentiment civic lipsește din viața publică de azi.
We often assume that the money people make is the measure of their contribution to the common good. But this is a mistake. Martin Luther King Jr. explained why. Reflecting on a strike by sanitation workers in Memphis, Tennessee, shortly before he was assassinated, King said, "The person who picks up our garbage is, in the final analysis, as significant as the physician, for if he doesn't do his job, diseases are rampant. All labor has dignity."
Adesea presupunem că banii pe care îi câștigă oamenii sunt măsura contribuției lor la binele comun. Dar asta este o greșeală. Martin Luther King Jr. ne explică de ce. Reflectând la greva lucrătorilor din domeniul salubrității din Memphis, Tennessee, cu puțin timp înainte de a fi asasinat, King a spus: „Persoana care ne ia gunoiul este, în cele din urmă, la fel de importantă ca doctorul, fiindcă dacă nu își face treaba, izbucnesc bolile. Orice muncă este demnă”.
Today's pandemic makes this clear. It reveals how deeply we rely on workers we often overlook. Delivery workers, maintenance workers, grocery store clerks, warehouse workers, truckers, nurse assistants, childcare workers, home health care providers. These are not the best-paid or most honored workers. But now, we see them as essential workers. This is a moment for a public debate about how to bring their pay and recognition into better alignment with the importance of their work.
Pandemia de azi clarifică totul. Ne arată cât de mult ne bazăm pe lucrătorii pe care îi uităm adesea. Cei ce livrează, cei ce asigură întreținerea, angajații de la băcănie, lucrătorii din depozite, șoferii de camion, asistentele medicale, cei ce îngrijesc copiii, cei ce oferă servicii medicale la domiciliu. Ei nu sunt nici cel mai bine plătiți și nici cei mai onorați lucrători. Dar acum munca lor este esențială. Acesta este un moment pentru o dezbatere publică despre cum să aliniem mai bine plata și recunoașterea lor cu importanța muncii depuse.
It is also time for a moral, even spiritual, turning, questioning our meritocratic hubris. Do I morally deserve the talents that enable me to flourish? Is it my doing that I live in a society that prizes the talents I happen to have? Or is that my good luck? Insisting that my success is my due makes it hard to see myself in other people's shoes. Appreciating the role of luck in life can prompt a certain humility. There but for the accident of birth, or the grace of God, or the mystery of fate, go I.
Este de asemenea momentul unei schimbări morale și chiar spirituale pentru a ne analiza infatuarea meritocratică. Oare chiar merit eu aceste talente care îmi permit să prosper? E meritul meu că trăiesc într-o societate care apreciază talentele pe care se întâmplă să le am? Sau am pur și simplu noroc? Când insist că succesul mi se datorează, mă împiedică să mă pun în pielea celorlalți. Considerarea rolului norocului în viață poate oferi un grad de modestie. Întâmplător, din naștere, din mila Domnului, dintr-un mister al sorții, sunt așa cum sunt.
This spirit of humility is the civic virtue we need now. It's the beginning of a way back from the harsh ethic of success that drives us apart. It points us beyond the tyranny of merit to a less rancorous, more generous public life.
Spiritul modestiei este virtutea civică de care avem nevoie. Este începutul drumului înapoi de la etica aspră a succesului care ne îndepărtează unii de alții. Ne duce dincolo de tirania meritului spre o viață publică mai generoasă și mai puțin ranchiunoasă.