We do not choose where to be born. We do not choose who our parents are. But we do choose how we are going to live our lives.
Nu noi ne alegem locul unde ne naștem. Nu noi ne alegem părinții. Dar e decizia noastră cum ne trăim viața.
I did not choose to be born in South Sudan, a country rife with conflict. I did not choose my name -- Nyiriak, which means "war." I've always rejected it and all the legacy it was born into. I choose to be called Mary. As a teacher, I've stood in front of 120 students, so this stage does not intimidate me.
Nu eu am ales să mă nasc în Sudanul de Sud într-o țară plină de război. Nu eu mi-am ales numele, Nyiriak, care înseamnă război. L-am refuzat de la început împreună cu moștenirea lui. Mi-am ales numele Mary. Ca profesoară, am stat în fața a 120 de elevi, deci scena aceasta nu mă intimidează.
My students come from war-torn countries. They're so different from each other, but they have one thing in common: they fled their homes in order to stay alive. Some of them belong to parents back home in South Sudan who are killing each other because they belong to a different tribe or they have a different belief. Others come from other African countries devastated by war. But when they enter my class, they make friends, they walk home together, they do their homework together. There is no hatred allowed in my class.
Elevii mei vin din țări distruse de războaie. Ei sunt așa de diferiți unii de alții și totuși au ceva în comun: și-au părăsit casele ca să supraviețuiască. Unii au părinți acasă, în Sudan, care se omoară între ei, pentru că aparțin unui trib diferit sau au credințe diferite. Alții vin din alte țări ale Africii distruse de război. Dar când intră în clasa mea se împrietenesc, merg acasă împreună, fac tema împreună. Ura nu e permisă în clasa mea.
My story is like that of so many other refugees. The war came when I was still a baby. And my father, who had been absent in most of my early childhood, was doing what other men were doing: fighting for the country. He had two wives and many children. My mother was his second wife, married to him at the age of 16. This is simply because my mother came from a poor background, and she had no choice. My father, on the other hand, was rich. He had many cows.
Povestea mea e la fel ca povestea multor alți refugiați. Războiul a început când eram încă un bebeluș. Și tatăl meu, care a fost mai de grabă absent în timpul copilăriei mele, a făcut același lucru ca și ceilalți bărbați: a luptat pentru țară. Avea două soții și mulți copii. Mama mea era a doua soție, căsătorită cu el de când avea 16 ani. Asta pentru că provenea dintr-o familie săracă și n-a avut de ales. Tatăl mea, de altă parte, era bogat. Avea multe vaci.
Gunshots were the order of the day. My community was constantly under attack. Communities would fight each other as they took water along the Nile. But that was not all. Planes would drop the spinning and terrifying bombs that chopped off people's limbs. But the most terrifying thing for every single parent was to see their children being abducted and turned into young soldiers.
Focurile de armă erau zilnice. Comunitatea noastră era atacată constant. Comunitățile luptau între ele, în timp ce luau apă din același Nil. Dar asta nu era totul. Avioanele lansau bombe îngrozitoare care au amputat picioarele oamenilor. Dar lucrul cel mai îngrozitor pentru un părinte era să-și vadă copilul răpit și transformat într-un soldat.
My mother dug a trench that soon became our home. But yet, we did not feel protected. She had to flee in search of a safe place for us. I was four years old, and my younger sister was two. We joined a huge mass of people, and together we walked for many agonizing days in search of a secure place. But we could barely rest before we were attacked again. I remember my mother was pregnant, when she would take turns to carry me and my younger sister.
Mama a săpat o groapă, care a devenit casa noastră. Dar nu ne-am simțit în siguranță. Ea trebuia să fuge, să caute un loc sigur pentru noi. Aveam patru ani și sora mea avea doi ani. Ne-am alăturat unei mulțimi imense de oameni și împreună am mers timp de multe zile chinuitoare ca să găsim un loc sigur. Dar abia ne puteam odihni înainte să fim atacați din nou. Îmi amintesc că mama era însărcinată când trebuia să ne care pe rând pe mine și pe sora mea mai mică.
We finally made it across the Kenyan border, yes. But that was the longest journey that I have ever had in my whole life. My feet were raw with blisters. To our surprise, we found other family members who had fled into the camp earlier on, where you all are today, the Kakuma camp. Now, I want you all to be very quiet just for a moment. Do you hear that? The sound of silence. No gunshots. Peace, at last. That was my first memory of this camp. When you move from a war zone and come to a secure place like Kakuma, you've really gone far.
În final am traversat granița cu Kenya, dar asta a fost cea mai lungă călătorie pe care am făcut-o în viața mea. Picioarele îmi erau pline de bășici. Spre surprinderea noastră, ne-am întâlnit cu alți membri ai familiei care au fugit în tabără mai devreme, unde suntem toți astăzi, tabăra Kakuma. Acum, vă rog să faceți liniște pentru un moment. Auziți asta? Sunetul liniștii. Niciun foc de armă. Pace, în sfârșit. Asta e prima mea amintire din această tabără. Când te muți dintr-o zonă de război și ajungi într-un loc sigur precum Kakuma, ai ajuns deja departe.
I only stayed in the camp for three years, though. My father, who had been absent in most of my early childhood, came back into my life. And he organized for me to move with my uncle to our family in Nakuru. There, I found my father's first wife, my half sisters and my half brothers. I got enrolled in school. I remember my first day in school -- I could sing and laugh again -- and my first set of school uniforms, you bet. It was amazing. But then I came to realize that my uncle did not find it fit for me to go to school, simply because I was a girl. My half brothers were his first priority. He would say, "Educating a girl is a waste of time." And for that reason, I missed many days of school, because the fees were not paid. My father stepped in and organized for me to go to boarding school. I remember the faith that he put in me over the couple of years to come. He would say, "Education is an animal that you have to overcome. With an education, you can survive. Education shall be your first husband." And with these words came in his first big investment. I felt lucky!
Am rămas în tabără doar trei ani. Tatăl meu, care a lipsit aproape toată copilăria mea, a revenit în viața mea. Și a organizat să mă mut împreună cu unchiul meu la familia noastră din Nakuru. Acolo am găsit prima soție a tatălui meu, surorile și frații mei vitregi. Am fost înscrisă la școală. Îmi amintesc prima mea zi în școală, am putut să cânt și să râd din nou, și prima mea uniformă... A fost uimitor. Dar mai târziu am realizat că unchiul meu nu credea că școala e pentru mine doar pentru că sunt fată. Frații mei vitregi aveau prioritate. El spunea: „Educarea unei fete este o pierdere de timp.” Din această cauză am lipsit mult de la școală, pentru că taxele n-au fost plătite. Tatăl meu a intervenit și a reușit să mă trimită la o școală cu internat. Îmi amintesc încrederea pe care mi-a acordat-o în anii următori. Spunea că educația e un animal pe care trebuie să-l învingi. Cu educație poți supraviețui. Educația trebuie să fie primul tău soț. Și cu aceste cuvintele a venit și prima lui investiție în mine. M-am simțit norocoasă!
But I was missing something: my mother. My mother had been left behind in the camp, and I had not seen her since I left it. Six years without seeing her was really long. I was alone, in school, when I heard of her death. I've seen many people back in South Sudan lose their lives. I've heard from neighbors lose their sons, their husbands, their children. But I never thought that that would ever come into my life.
Dar mi-a lipsit ceva: mama. Mama a fost lăsată în urmă în tabără și n-am mai văzut-o de când am părăsit tabăra. Cei șase ani de când n-am văzut-o au fost foarte lungi. Eram singură, în școală când am auzit că a murit. Vedeam mulți oameni înapoi în Sudan pierzându-și viața. Am auzit că vecinii și-au pierdut fiii, soții, copiii. Dar niciodată nu m-am gândit că mi se poate întâmpla și mie.
A month earlier, my stepmother, who had been so good to me back in Nakuru, died first. Then I came to realize that after giving birth to four girls, my mother had finally given birth to something that could have made her be accepted into the community -- a baby boy, my baby brother. But he, too, joined the list of the dead.
O lună mai devreme, mama mea vitregă, care m-a tratat foarte bine în Nakuru, a murit prima. Apoi am realizat că după ce a născut patru fete, mama mea a dat, în sfârșit, naștere la ceva ce ar fi făcut-o să fie acceptată în comunitate, un băiețel, frățiorul meu. Dar și el s-a înscris pe lista celor morți.
The most hurting part for me was the fact that I wasn't able to attend my mother's burial. I wasn't allowed. They said her family did not find it fit for her children, who are all girls, to attend her burial, simply because we were girls. They would lament to me and say, "We are sorry, Mary, for your loss. We are sorry that your parents never left behind any children." And I would wonder: What are we? Are we not children? In the mentality of my community, only the boy child counted. And for that reason, I knew this was the end of me.
Partea cea mai dureroasă pentru mine era faptul că n-am putut participa la înmormântarea mamei. Nu mi s-a permis. Au spus că familiei ei nu i s-a părut potrivit ca noi, copiii ei, care eram toate fete, să participăm la înmormântare, doar pentru că eram fete. Mi s-au plâns și ziceau: „Ne pare rău, Mary, pentru pierderea ta. Ne pare rău că părinții tăi n-au lăsat în urmă niciun copil.” Și m-am întrebat: Ce suntem noi? Nu suntem copii? În mentalitatea comunității mele numai băiatul contează. Din această cauză, știam că acesta e sfârșitul meu.
But I was the eldest girl. I had to take care of my siblings. I had to ensure they went to school. I was 13 years old. How could I have made that happen? I came back to the camp to take care of my siblings. I've never felt so stuck. But then, one of my aunts, Auntie Okoi, decided to take my sisters. My father sent me money from Juba for me to go back to school. Boarding school was heaven, but it was also so hard. I remember during the visiting days when parents would come to school, and my father would miss. But when he did come, he repeated the same faith in me. This time he would say, "Mary, you cannot go astray, because you are the future of your siblings."
Dar eram fata cea mai mare. Trebuia să am grijă de surorile mele. Trebuia să mă asigur că ele merg la școală. Aveam 13 ani. Cum am făcut asta? M-am întors în tabără să am grijă de surorile mele. Niciodată nu m-am simțit așa de pierdută. Și atunci, una dintre mătușele mele, mătușa Okoi, decide să-mi ia surorile. Tata mi-a trimis bani din Juba, să mă întorc la școală. Internatul era paradisul, dar în același timp atât de greu. Îmi amintesc zilele de vizită când părinții veneau la școală și tatăl meu lipsea. Dar când a venit, mi-a repetat încrederea în mine. De această dată spunea: „Mary, nu te poți rătăci, pentru că tu ești viitorul surorilor tale.”
But then, in 2012, life took away the only thing that I was clinging on. My father died. My grades in school started to collapse, and when I sat for my final high school exams in 2015, I was devastated to receive a C grade. OK, I keep telling students in my class, "It's not about the A's; it's about doing your best." That was not my best. I was determined. I wanted to go back and try again. But my parents were gone. I had no one to take care of me, and I had no one to pay that fee. I felt so hopeless.
Dar atunci, în 2012, viața mi-a luat singurul lucru de care m-am ținut. Tata a murit. Notele mele începeau să se înrăutățească și când am dat bacalaureatul în 2015, m-am simțit distrusă pentru că am obținut calificativul suficient. Ok, întotdeauna spun elevilor mei: „Nu e despre notele de 10, ci despre a da tot ce ai mai bun.” Asta nu era tot ce aveam eu mai bun. Eram hotărâtă. Voiam să merg înapoi, să încerc din nou. Dar părinții mei nu mai erau. N-am avut pe nimeni care să aibă grijă de mine și pe nimeni care să-mi plătească taxa. M-am simțit fără speranță.
But then, one of my best friends, a beautiful Kenyan lady, Esther Kaecha, called me during this devastating moment, and she was like, "Mary, you have a strong will. And I have a plan, and it's going to work." OK, when you're in those devastating moments, you accept anything, right? So the plan was, she organized some travel money for us to travel to Anester Victory Girls High School. I remember that day so well. It was raining when we entered the principal's office. We were shaking like two chickens that had been rained on, and we looked at him. He was asking, "What do you want?" And we looked at him with the cat face. "We just want to go back to school." Well, believe it or not, he not only paid our school fees but also our uniform and pocket money for food. Clap for him.
Dar atunci, una dintre prietenele mele cele mai bune, o domnișoară frumoasă din Kenya, Esther Kaecha, m-a sunat în acest moment devastator și mi-a spus: „Mary, tu ai o voință puternică. Și am un plan, care va funcționa.” Bine, când ești în acele momente devastatoare accepți orice, nu? Planul era următorul, a făcut rost de bani ca noi să putem pleca la Liceul Anester Victory pentru fete. Îmi amintesc așa de bine ziua aceea. Ploua când am intrat în biroul directorului. Tremuram ca două găini plouate și ne-am uitat la el. El a întrebat: „Ce vreți?” Și noi ne-am uitat la el cu ochi mari: „Am dori să ne întoarcem la școală.” Și, credeți sau nu, el ne-a plătit nu numai taxa de școlarizare ci și uniforma și ne-a dat și bani de buzunar pentru mâncare. Aplauze pentru el.
(Applause)
(Aplauze)
When I finished my high school career, I became the head girl. And when I sat for the KCSE for a second time, I was able to receive a B minus. Clap.
Când am terminat liceul, am devenit reprezentantul studenților. Și când am dat bacalaureatul pentru a doua oară, am primit calificativul bine. Aplauze.
(Applause)
(Aplauze)
Thank you.
Mulțumesc.
So I really want to say thank you to Anester Victory, Mr. Gatimu and the whole Anester fraternity for giving me that chance.
Deci aș dori să-i mulțumesc lui Anester Victory, domnului Gatimu și întregii asociații studențești din Anester pentru că mi-au dat o șansă.
From time to time, members of my family will insist that my sister and I should get married so that somebody will take care of us. They will say, "We have a man for you." I really hate the fact that people took us as property rather than children. Sometimes they will jokingly say, "You are going to lose your market value the more educated you become." But the truth is, an educated woman is feared in my community. But I told them, this is not what I want. I don't want to get kids at 16 like my mother did. This is not my life. Even though my sisters and I are suffering, there's no way we are heading in that direction. I refuse to repeat history. Educating a girl will create equal and stable societies. And educated refugees will be the hope of rebuilding their countries someday. Girls and women have a part to play in this just as much as men.
Din când în când, membrii familiei mele insistă ca eu și sora mea să ne căsătorim ca cineva să aibă grijă de noi. Ei spun: „Am găsit un bărbat pentru tine.” Chiar urăsc faptul că suntem tratați ca niște obiecte și nu ca niște copii. Uneori ne zic glumind: „O să-ți pierzi valoarea pe piață cu cât devii mai educată.” Dar adevărul este că în comunitatea mea oamenii se tem de o femeie educată. Dar le-am spus că eu nu asta vreau. Nu vreau să am copii la 16 ani ca mama mea. Aceasta nu este viața mea. Chiar dacă eu și surorile mele suferim n-o să mergem pe același drum. Refuz să repet istoria. Educarea unei fete creează o societate egală și stabilă. Și refugiatele educate vor fi speranța reconstruiri țărilor lor într-o zi. Fetele și femeile au un rol în asta la fel de mult ca bărbații.
Well, we have men in my family that encourage me to move on: my half brothers and also my half sisters. When I finished my high school career, I moved my sisters to Nairobi, where they live with my stepsister. They live 17 people in a house. But don't pity us. The most important thing is that they all get a decent education. The winners of today are the losers of yesterday, but who never gave up. And that is who we are, my sisters and I. And I'm so proud of that. My biggest investment in life --
Am persoane în familie care mă încurajează să merg mai departe: frații și surorile mele vitrege. Când am terminat liceul, le-am mutat pe surorile mele în Nairobi la sora mea vitregă. Trăiesc 17 persoane într-o casă. Dar nu trebuie să ne compătimiți. Lucrul cel mai important e că toți primesc o educație corespunzătoare. Câștigătorii de astăzi, sunt pierzătorii de ieri, care niciodată n-au renunțat. Și asta suntem noi, surorile mele și eu. Și sunt mândră de asta. Investiția cea mai mare din viața mea
(Applause)
(Aplauze)
is the education of my sisters. Education creates an equal and fair chance for everyone to make it. I personally believe education is not all about the syllabus. It's about friendship. It's about discovering our talents. It's about discovering our destiny. I will, for example, not forget the joy that I had when I first had singing lessons in school, which is still a passion of mine. But I wouldn't have gotten that anywhere else. As a teacher, I see my classroom as a laboratory that not only generates skills and knowledge but also understanding and hope. Let's take a tree. A tree may have its branches cut, but give it water, and it will grow new branches. For the child of war, an education can turn their tears of loss into a passion for peace. And for that reason, I refuse to give up on a single student in my class.
este educarea surorilor mele. Educația creează o șansă egală și dreaptă pentru toți. Eu personal cred că educația nu este numai despre programă. E despre prietenie. E despre descoperirea talentelor noastre. E despre descoperirea destinului nostru. De exemplu, n-o să uit bucuria pe care am simțit-o prima dată când aveam ore de muzică la școală, care e încă o pasiune a mea. Dar asta n-aș fi primit-o altundeva. Fiind profesoară, îmi văd clasa ca un laborator care creează nu numai aptitudini și știință, ci și înțelegere și speranță. Să luăm un copac. Poți să tai crengile copacului, dar dacă îi dai apă îi vor crește crengi noi. În cazul unui copil din război educația poate transforma lacrimile pierderii într-o pasiune pentru pace. Din această cauză, refuz să renunț la un singur elev.
(Applause)
(Aplauze)
Education heals. The school environment gives you a focus to focus ahead. Let's take it this way: when you're busy solving mathematical equations, and you are memorizing poetry, you forget the violence that you witnessed back home. And that is the power of education. It creates this place for peace. Kakuma is teeming with learners. Over 85,000 students are enrolled in schools here, which makes up 40 percent of the refugee population. It includes children who lost years of education because of the war back home. And I want to ask you a question: If education is about building a generation of hope, why are there 120 students packed in my classroom? Why is it that only six percent of the primary school students are making it to high school, simply because we do not have enough places for them? And why is it that only one percent of the secondary school graduates are making it to university?
Educația vindecă. Mediul școlar îți dă un punct pe care să te concentrezi. Haideți să o luăm în felul următor: când ești ocupat cu rezolvarea ecuațiilor și înveți poezii, uiți violența pe care ai văzut-o acasă. Și asta este puterea educației. Ea creează un loc pentru pace. Kakuma mișună de elevi. Mai mulți de 85.000 de elevi sunt înscriși aici într-o școală, care reprezintă 40% din populația refugiaților. Incluzând copiii care au pierdut ani de școală din cauza războiului. Aș dori să vă întreb: dacă educația e despre crearea unei generații de speranță, atunci de ce sunt 120 de copii în clasa mea? De ce numai 6% dintre elevii din școli primare ajung la liceu, numai pentru că nu avem destule locuri pentru ei? Și de ce numai 1% dintre absolvenții de liceu merg la universitate?
I began by saying that I am a teacher. But once again, I have become a student. In March, I moved to Rwanda on a scholarship program called "Bridge2Rwanda." It prepares scholars for universities. They are able to get a chance to compete for universities abroad. I am now having teachers telling me what to do, instead of the other way round. People are once again investing in me.
Am început cu declarația că sunt o profesoară. Dar din nou am devenit elevă. În martie, m-am mutat în Rwanda cu un program de bursă numit „Bridge2Rwanda”. Pregătesc elevii pentru universitate. Ei au șansa să concureze pentru un loc la o universitate din străinătate. Acum profesorii îmi spun ce să fac și nu invers. Oamenii investesc din nou în mine.
So I want to ask you all to invest in young refugees. Think of the tree that we mentioned earlier. We are the generation to plant it, so that the next generation can water it, and the one that follows will enjoy the shade. They will reap the benefits. And the greatest benefit of them all is an education that will last.
Și acum am să vă rog pe fiecare să investiți în refugiații tineri. Gândiți-vă la copacul pe care l-am amintit mai devreme. Noi suntem generația care plantează copacul pe care generația următoare îl udă, ca următoarea să se poată bucura de umbra lui. Ei vor culege roadele. Și beneficiul cel mai mare dintre toate este educația ce va rămâne.
Thank you.
Vă mulțumesc!
(Applause)
(Aplauze)