Hi. So I'd like to talk a little bit about the people who make the things we use every day: our shoes, our handbags, our computers and cell phones. Now, this is a conversation that often calls up a lot of guilt. Imagine the teenage farm girl who makes less than a dollar an hour stitching your running shoes, or the young Chinese man who jumps off a rooftop after working overtime assembling your iPad. We, the beneficiaries of globalization, seem to exploit these victims with every purchase we make, and the injustice feels embedded in the products themselves. After all, what's wrong with a world in which a worker on an iPhone assembly line can't even afford to buy one? It's taken for granted that Chinese factories are oppressive, and that it's our desire for cheap goods that makes them so.
Aș vrea să vorbesc despre oamenii care fac lucrurile pe care le folosim zi de zi: pantofi, poșete, computere sau telefoane mobile. Conversația asta aduce cu sine sentimente de vinovăție. Închipuiți-vă tânăra adolescentă de la țară care, pentru mai puțin de 1$/oră, vă coase adidașii, sau pe tânărul chinez care se aruncă de pe acoperiș după ce a muncit ore suplimentare asambându-vă iPad-ul. Se pare că noi, beneficiarii globalizării, exploatăm aceste victime cu fiecare achiziție, iar injustiția pare să fie integrată în aceste produse. Până la urmă, ce-i nedrept într-o lume în care un om ce lucrează la linia de asamblare a unui iPhone nu-și permite unul? Luăm de bun că fabricile din China oprimă, asupresc, și că însăși dorința noastră de bunuri ieftine le face astfel.
So, this simple narrative equating Western demand and Chinese suffering is appealing, especially at a time when many of us already feel guilty about our impact on the world, but it's also inaccurate and disrespectful. We must be peculiarly self-obsessed to imagine that we have the power to drive tens of millions of people on the other side of the world to migrate and suffer in such terrible ways. In fact, China makes goods for markets all over the world, including its own, thanks to a combination of factors: its low costs, its large and educated workforce, and a flexible manufacturing system that responds quickly to market demands. By focusing so much on ourselves and our gadgets, we have rendered the individuals on the other end into invisibility, as tiny and interchangeable as the parts of a mobile phone.
Povestea asta simplă cum că cererea vestică merge mână-n mână cu suferința chinezească e atractivă, mai ales acum, când mulți ne simțim deja vinovați de impactul nostru asupra lumii. Însă e o poveste incorectă și lipsită de respect. Trebuie să fim destul de narcisiști să credem că avem puterea să aducem zeci de milioane de oameni din celălalt colț al lumii în stare să migreze și să sufere în moduri atât de groaznice. China produce bunuri pentru piețe din toată lumea, incluzând propria piață, datorită mai multor factori: are o forță de lucru ieftină, numeroasă și educată și sisteme flexibile de producție ce răspund rapid la cererile pieței. Concentrându-ne atât pe noi înșine și dispozitivele noastre, i-am trecut pe indivizii de la celălalt capăt într-o lume invizibilă, tot atât de minusculă și dispensabilă ca părțile unui telefon mobil.
Chinese workers are not forced into factories because of our insatiable desire for iPods. They choose to leave their homes in order to earn money, to learn new skills, and to see the world. In the ongoing debate about globalization, what's been missing is the voices of the workers themselves.
Muncitorii din China nu sunt forțați să lucreze în fabrici din cauza dorinței noastre insațiabile de iPod-uri. Ei aleg să plece de acasă pentru a câștiga bani, pentru a învăța noi îndeletniciri și ca să vadă lumea. În continua dezbatere despre globalizare, lipsește chiar vocea muncitorilor în cauză.
Here are a few.
Iată câteva.
Bao Yongxiu: "My mother tells me to come home and get married, but if I marry now, before I have fully developed myself, I can only marry an ordinary worker, so I'm not in a rush."
Bao Yongxiu: „Mama îmi spune să vin acasă și să mă mărit, dar dacă fac asta acum, înainte de a mă dezvolta, mă voi mărita c-un simplu muncitor, așa că nu mă grăbesc.”
Chen Ying: "When I went home for the new year, everyone said I had changed. They asked me, what did you do that you have changed so much? I told them that I studied and worked hard. If you tell them more, they won't understand anyway."
Chen Ying: „Când am fost acasă, de anul nou, toți mi-au spus că m-am schimbat. M-au întrebat ce am făcut de m-am schimbat atât? Le-am spus că am studiat și am lucrat din greu. Dacă le spui mai mult, oricum nu vor înțelege.”
Wu Chunming: "Even if I make a lot of money, it won't satisfy me. Just to make money is not enough meaning in life."
Wu Chunming: „Chiar de câștig mulți bani, nu mă va satisface. Doar să faci bani, nu aduce sens vieții mele.”
Xiao Jin: "Now, after I get off work, I study English, because in the future, our customers won't be only Chinese, so we must learn more languages."
Xiao Jin: „Acum, după ce plec de la lucru, studiez engleza, căci, în viitor, clienții noștri nu vor fi numai chinezi, așa că trebuie să-nvățăm mai multe limbi.”
All of these speakers, by the way, are young women, 18 or 19 years old.
Toate acestea sunt tinere femei, de 18 - 19 ani.
So I spent two years getting to know assembly line workers like these in the south China factory city called Dongguan. Certain subjects came up over and over: how much money they made, what kind of husband they hoped to marry, whether they should jump to another factory or stay where they were. Other subjects came up almost never, including living conditions that to me looked close to prison life: 10 or 15 workers in one room, 50 people sharing a single bathroom, days and nights ruled by the factory clock. Everyone they knew lived in similar circumstances, and it was still better than the dormitories and homes of rural China.
Am stat 2 ani în preajma muncitorilor de linie de asamblare ca aceștia, în orașul industrial Dongguan, din sudul Chinei. Anumite subiecte reveneau neîncetat: cât câștigă, cu ce fel de om sperau să se căsătorească, dacă ar trebui să se mute-n altă fabrică sau să stea unde erau. Alte subiecte nu erau abordate aproape deloc, precum condițiile de trai ce mi se păreau asemenea vieții-n detenție. 10 - 15 muncitori într-o singură cameră, 50 de oameni împărțind aceeași baie, zile și nopți în slujba ceasului de la fabrică. Toți cunoscuții lor trăiau în circumstanțe similare, însă era mai bine decât în dormitoarele și casele din satele Chinei.
The workers rarely spoke about the products they made, and they often had great difficulty explaining what exactly they did. When I asked Lu Qingmin, the young woman I got to know best, what exactly she did on the factory floor, she said something to me in Chinese that sounded like "qiu xi." Only much later did I realize that she had been saying "QC," or quality control. She couldn't even tell me what she did on the factory floor. All she could do was parrot a garbled abbreviation in a language she didn't even understand.
Muncitorii nu prea vorbeau despre produsele făcute, și adesea le era greu să explice exact ce făceau. Când am întrebat-o pe Lu Qingmin, tânăra pe care am cunoscut-o cel mai bine, ce făcea exact, acolo în fabrică, mi-a spus ceva în chineză care a sunat astfel: „qiu xi”. Mult mai târziu mi-am dat seama că spunea „QC” - controlul calității. Nu putea nici măcar să-mi spună ce făcea la fabrică. Tot ce putea era să îngaime ca un papagal o abreviere într-o limbă pe care n-o înțelegea.
Karl Marx saw this as the tragedy of capitalism, the alienation of the worker from the product of his labor. Unlike, say, a traditional maker of shoes or cabinets, the worker in an industrial factory has no control, no pleasure, and no true satisfaction or understanding in her own work. But like so many theories that Marx arrived at sitting in the reading room of the British Museum, he got this one wrong. Just because a person spends her time making a piece of something does not mean that she becomes that, a piece of something. What she does with the money she earns, what she learns in that place, and how it changes her, these are the things that matter. What a factory makes is never the point, and the workers could not care less who buys their products.
Karl Marx văzuse asta ca tragedia capitalismului, alienarea angajatului de produsul muncii sale. Spre deosebire de un lucrător tradițional de pantofi sau dulapuri, muncitorul din uzină e lipsit de control, de plăcere ori satisfacție, și nu-și înțelege propria muncă. Ca și-n cazul altor numeroase teorii formulate de Marx în camera de lectură a British Museum, a greșit cu teoria asta. Numai pentru că o persoană își petrece timpul construind o piesă, orice, nu înseamnă că persoana se transformă în acel lucru. De fapt, ce face cu banii câștigați, cu ce învață în acel loc și cum o schimbă acea muncă, e ceea ce contează. Ce produce o fabrică nu e scopul ultim, iar muncitorilor nu le pasă nicidecât cine le cumpără produsele.
Journalistic coverage of Chinese factories, on the other hand, plays up this relationship between the workers and the products they make. Many articles calculate: How long would it take for this worker to work in order to earn enough money to buy what he's making? For example, an entry-level-line assembly line worker in China in an iPhone plant would have to shell out two and a half months' wages for an iPhone.
Presa care dezbate fabricile din China, pe de altă parte, aduce mereu vorba de relația asta dintre muncitori și produsele pe care le fac. Multe articole calculează câte ore de muncă i-ar lua unui asemenea angajat ca să câștige banii necesari achiziției produsului. De exemplu, un angajat începător la linia de asamblare de iPhone, în China, ar trebui să dea din buzunar salariile pe două luni jumate pentru acel iPhone.
But how meaningful is this calculation, really? For example, I recently wrote an article in The New Yorker magazine, but I can't afford to buy an ad in it. But, who cares? I don't want an ad in The New Yorker, and most of these workers don't really want iPhones. Their calculations are different. How long should I stay in this factory? How much money can I save? How much will it take to buy an apartment or a car, to get married, or to put my child through school?
Dar ce sens are să faci calculul ăsta, mă întreb. Am scris recent un articol în revista The New Yorker, dar nu-mi permit să cumpăr reclamă în ea. Cui îi pasă? N-am nevoie de reclamă în The New Yorker, cum cei mai mulți dintre acei muncitori nu vor un iPhone. Altele sunt calculele lor. Cât ar trebui să rămân în fabrica asta? Câți bani pot să economisesc? Cât îmi va lua să cumpăr un apartament sau o mașină, să mă căsătoresc sau să-mi trimit copilul la școală?
The workers I got to know had a curiously abstract relationship with the product of their labor. About a year after I met Lu Qingmin, or Min, she invited me home to her family village for the Chinese New Year. On the train home, she gave me a present: a Coach brand change purse with brown leather trim. I thanked her, assuming it was fake, like almost everything else for sale in Dongguan. After we got home, Min gave her mother another present: a pink Dooney & Bourke handbag, and a few nights later, her sister was showing off a maroon LeSportsac shoulder bag. Slowly it was dawning on me that these handbags were made by their factory, and every single one of them was authentic.
Muncitorii pe care i-am cunoscut au avut o relație curios de abstractă cu produsele muncii lor. La un an după ce am cunoscut-o pe Lu Qingmin, sau Min, m-a invitat acasă la ea, în satul natal, pentru Anul Nou Chinezesc. Pe drum, în tren, mi-a dăruit ceva: un portmoneu de piele, produs de Coach. I-am mulțumit, crezând că e contrafăcut ca toate celelalte lucruri de vânzare din Dongguan. După ce am ajuns acasă, Min i-a dat mamei ei alt cadou: o poșetă roz Dooney & Bourke. Câteva seri mai târziu, sora ei mergea țanțoș cu o geantă de umăr maro LeSportsac. Încet, am realizat că poșetele acelea erau produse în fabrica ei, fiecare dintre ele fiind autentică.
Min's sister said to her parents, "In America, this bag sells for 320 dollars." Her parents, who are both farmers, looked on, speechless. "And that's not all -- Coach is coming out with a new line, 2191," she said. "One bag will sell for 6,000." She paused and said, "I don't know if that's 6,000 yuan or 6,000 American dollars, but anyway, it's 6,000." (Laughter)
Sora lui Min le-a spus părinților ei: „În America, geanta asta se vinde cu 320 $.” Părinții ei, ambii fermieri, au privit-o, fără cuvinte. „Și asta nu-i tot, Coach lansează o nouă linie, 2191. O geantă va costa 6.000” a mai spus. S-a oprit și a zis: „Nu știu dacă 6.000 de yuani sau 6.000 de dolari americani, oricum, 6.000.”
Min's sister's boyfriend, who had traveled home with her for the new year, said, "It doesn't look like it's worth that much."
Iubitul surorii lui Min, care călătorise cu ea spre casă pentru anul nou, a spus „Nu pare să valoreze atât.”
Min's sister turned to him and said, "Some people actually understand these things. You don't understand shit."
Sora lui Min s-a întors spre el și a spus: „Unii oameni înțeleg lucrurile astea. Tu nu-nțelegi nimic!”
(Laughter) (Applause)
(Râsete) (Aplauze)
In Min's world, the Coach bags had a curious currency. They weren't exactly worthless, but they were nothing close to the actual value, because almost no one they knew wanted to buy one, or knew how much it was worth. Once, when Min's older sister's friend got married, she brought a handbag along as a wedding present. Another time, after Min had already left the handbag factory, her younger sister came to visit, bringing two Coach Signature handbags as gifts.
În lumea lui Min, gențile Coach aveau un preț curios. Nu erau chiar lipsite de valoare, dar nici atât aproape de valoarea reală, pentru că niciun cunoscut al lor nu-și dorea una, nici nu știa cât costă. Când o prietenă a surorii mai mari a lui Min s-a măritat, a adus cu ea o geantă, drept cadou de nuntă. Altădată, după ce Min plecase deja de la fabrica de poșete, a venit sora ei mai mică în vizită, aducând în dar două poșete semnate Coach.
I looked in the zippered pocket of one, and I found a printed card in English, which read, "An American classic. In 1941, the burnished patina of an all-American baseball glove inspired the founder of Coach to create a new collection of handbags from the same luxuriously soft gloved-hand leather. Six skilled leatherworkers crafted 12 Signature handbags with perfect proportions and a timeless flair. They were fresh, functional, and women everywhere adored them. A new American classic was born."
În buzunarul cu fermoar al uneia am găsit o notă de carton în engleză, în care scria „Un clasic american. În 1941, patina lustruită a unei mănuși de baseball american l-a inspirat pe fondatorul Coach să creeze o nouă colecție de poșete din același fel luxos și fin de piele. Șase pielari pricepuți au confecționat 12 poșete de semnătură, cu proporții perfecte și un aer etern. Pline de prospețime și funcționale, au fost adorate de femeile din lumea întreagă. Se născuse un nou clasic american.”
I wonder what Karl Marx would have made of Min and her sisters. Their relationship with the product of their labor was more complicated, surprising and funny than he could have imagined. And yet, his view of the world persists, and our tendency to see the workers as faceless masses, to imagine that we can know what they're really thinking.
Mă întreb ce-ar fi spus Karl Marx despre Min și surorile ei. Relația cu produsul muncii lor era mai complicată, mai suprinzătoare și mai amuzantă decât și-ar fi putut imagina. Viziunea lui despre lume persistă, totuși, la fel și tendința noastră de a privi muncitorii ca pe niște mase de oameni, fără chip, de a ne imagina că știm ce gândesc de fapt.
The first time I met Min, she had just turned 18 and quit her first job on the assembly line of an electronics factory. Over the next two years, I watched as she switched jobs five times, eventually landing a lucrative post in the purchasing department of a hardware factory. Later, she married a fellow migrant worker, moved with him to his village, gave birth to two daughters, and saved enough money to buy a secondhand Buick for herself and an apartment for her parents. She recently returned to Dongguan on her own to take a job in a factory that makes construction cranes, temporarily leaving her husband and children back in the village.
Prima oară când am întâlnit-o pe Min, abia împlinise 18 ani și demisionase din slujba ei la linia de asamblare a unei fabrici de electronice. În cursul a doi ani, am privit-o schimbându-și slujba de 5 ori, ajungând, în cele din urmă într-o poziție profitabilă în departamentul de achiziții al unei fabrici de hardware. Mai târziu, s-a căsătorit cu un angajat migrator, ca și ea, s-a mutat cu el în satul lui, a născut două fete și a economisit suficienți bani pentru un Buick la mâna a doua pentru ea și un apartament pentru părinți. S-a întors de curând în Dongguan, pe cont propriu, pentru o slujbă într-o fabrică ce produce macarale, lăsându-și, momentan, soțul și copiii în sat.
In a recent email to me, she explained, "A person should have some ambition while she is young so that in old age she can look back on her life and feel that it was not lived to no purpose."
Într-un email recent, mi-a explicat „Trebuie să ai ambiție când ești tânăr, așa încât, la bătrânețe, să te uiți înapoi la viața ta și să simți că n-ai trăit degeaba.”
Across China, there are 150 million workers like her, one third of them women, who have left their villages to work in the factories, the hotels, the restaurants and the construction sites of the big cities. Together, they make up the largest migration in history, and it is globalization, this chain that begins in a Chinese farming village and ends with iPhones in our pockets and Nikes on our feet and Coach handbags on our arms that has changed the way these millions of people work and marry and live and think. Very few of them would want to go back to the way things used to be.
În China sunt 150 de milioane de muncitori ca ea, o treime din femei, care și-au lăsat în urmă satele ca să lucreze-n fabrici, hoteluri, restaurante și șantiere din marile orașe. Împreună, ei reprezintă cea mai mare migrație din istorie. Globalizarea - acest lanț care începe într-un sat agricol din China și se termină la iPhone-ul din buzunarul nostru și adidașii Nike din picioare sau gențile Coach de pe umăr. Globalizarea a schimbat felul în care aceste milioane de oameni muncesc, se căsătoresc, trăiesc și gândesc. Foarte puțini dintre ei ar vrea să se întoarcă la vechiul mod de a trăi.
When I first went to Dongguan, I worried that it would be depressing to spend so much time with workers. I also worried that nothing would ever happen to them, or that they would have nothing to say to me. Instead, I found young women who were smart and funny and brave and generous. By opening up their lives to me, they taught me so much about factories and about China and about how to live in the world.
Când am mers prima oară în Dongguan, credeam că ma va deprima să stau atât între muncitori. Eram îngrijorată că nu li se întâmpla nimic, niciodată, sau că nu vor avea nimic să-mi spună. În schimb, am găsit tinere inteligente și amuzante, curajoase și generoase. Deschizându-și sufletul către mine, m-au învățat atât de multe despre fabrici, despre China și despre cum să trăiesc în lume.
This is the Coach purse that Min gave me on the train home to visit her family. I keep it with me to remind me of the ties that tie me to the young women I wrote about, ties that are not economic but personal in nature, measured not in money but in memories. This purse is also a reminder that the things that you imagine, sitting in your office or in the library, are not how you find them when you actually go out into the world.
Iată poșeta Coach pe care mi-a dat-o Min în trenul spre casa familiei sale. Am păstrat-o ca să nu uit ce mă leagă de tinerele despre care am scris, legături care nu sunt de natură economică, ci personală, măsurate nu în bani, ci în amintiri. Poșeta asta îmi mai amintește că lucrurile pe care ți le închipui stând în biroul tău sau la bibliotecă, nu stau chiar așa dacă ieși în lume și le vezi.
Thank you. (Applause) (Applause)
Vă mulțumesc! (Aplauze)
Chris Anderson: Thank you, Leslie, that was an insight that a lot of us haven't had before. But I'm curious. If you had a minute, say, with Apple's head of manufacturing, what would you say?
Chris Anderson: Mulțumim, Leslie, ne-ai spus lucruri de care mulți n-aveam habar. Sunt curios, dacă ai avea un minut cu directorul de producție de la Apple, ce i-ai spune?
Leslie Chang: One minute?
Leslie Chang: Un minut?
CA: One minute. (Laughter)
CA: Un minut. (Râsete)
LC: You know, what really impressed me about the workers is how much they're self-motivated, self-driven, resourceful, and the thing that struck me, what they want most is education, to learn, because most of them come from very poor backgrounds. They usually left school when they were in 7th or 8th grade. Their parents are often illiterate, and then they come to the city, and they, on their own, at night, during the weekends, they'll take a computer class, they'll take an English class, and learn really, really rudimentary things, you know, like how to type a document in Word, or how to say really simple things in English. So, if you really want to help these workers, start these small, very focused, very pragmatic classes in these schools, and what's going to happen is, all your workers are going to move on, but hopefully they'll move on into higher jobs within Apple, and you can help their social mobility and their self-improvement. When you talk to workers, that's what they want. They do not say, "I want better hot water in the showers. I want a nicer room. I want a TV set." I mean, it would be nice to have those things, but that's not why they're in the city, and that's not what they care about.
LC: Știi, ce m-a impresionat pe mine la muncitori, a fost cât de ambițioși sunt, auto-motivați și dotați, iar ce m-a uluit cel mai tare e că cel mai mult își doresc educație, să învețe, pentru că cei mai mulți provin din medii foarte sărace. De obicei au renunțat la școală în clasa a 7-a sau a 8-a. Părinții le sunt, adesea, analfabeți. Vin la oraș pe cont propriu și se descurcă singuri, seara și în week-end, cu lecții de informatică sau engleză, ca să învețe lucruri cu adevărat rudimentare, precum redactarea unui document în Word sau cum să spună lucruri foarte simple în engleză. Așadar, dacă vreți să-i ajutați pe acești muncitori, organizați lecții concentrate și pragmatice, pentru grupuri mici, în aceste școli. Atunci, muncitorii vor merge mai departe, dar poate că mai departe va însemna posturi mai bune în cadrul Apple, și îi puteți ajuta cu mobilitatea socială și dezvoltarea personală. Când le vorbești, vezi că asta vor. Nu spun: „Vreau apă caldă la duș. Vreau o cameră mai frumoasă, vreau un televizor.” Sigur, ar fi grozav să aibă toate astea, dar nu de aceea au venit la oraș și nu le pasă atât de tare.
CA: Was there a sense from them of a narrative that things were kind of tough and bad, or was there a narrative of some kind of level of growth, that things over time were getting better?
CA: În toate astea, impresia a fost că lucrurile sunt mai degrabă dure și rele, sau că e un anume nivel de creștere, că lucrurile se ameliorează cu timpul?
LC: Oh definitely, definitely. I mean, you know, it was interesting, because I spent basically two years hanging out in this city, Dongguan, and over that time, you could see immense change in every person's life: upward, downward, sideways, but generally upward. If you spend enough time, it's upward, and I met people who had moved to the city 10 years ago, and who are now basically urban middle class people, so the trajectory is definitely upward. It's just hard to see when you're suddenly sucked into the city. It looks like everyone's poor and desperate, but that's not really how it is. Certainly, the factory conditions are really tough, and it's nothing you or I would want to do, but from their perspective, where they're coming from is much worse, and where they're going is hopefully much better, and I just wanted to give that context of what's going on in their minds, not what necessarily is going on in yours.
LC: Sigur că da. Adică a fost foarte interesant, pentru că mi-am petrecut doi ani în orașul ăsta, Dongguan, timp în care am văzut schimbări imense în viața tuturor: în bine, în rău, sau simple schimbări, dar în general schimbări în bine. Dacă stai suficient, tendința va fi pozitivă. Am întâlnit oameni veniți acolo de 10 ani, iar acum sunt practic oameni de clasă urbană mijlocie, deci traiectoria e categoric ascendentă. E mai greu de observat când ești dintr-o dată absorbit de oraș. Pare că toți sunt săraci și disperați, dar nu e chiar așa. E cert, condițiile din fabrici sunt chiar grele, și nu e ceva ce am vrea să facem vreunul dintre noi, dar, din perspectiva lor, locurile din care provin sunt mult mai rele, iar cele spre care se îndreaptă sunt, sperăm, mai bune. Voiam să descriu contextul gândurilor lor și nu cel al gândurilor voastre.
CA: Thanks so much for your talk. Thank you very much. (Applause)
CA: Mulțumesc foarte mult pentru discurs! Vă mulțumesc foarte mult! (Aplauze)