How do you know you're real? It's an obvious question until you try to answer it, but let's take it seriously. How do you really know you exist? In his "Meditations on First Philosophy," René Descartes tried to answer that very question, demolishing all his preconceived notions and opinions to begin again from the foundations. All his knowledge had come from his sensory perceptions of the world. Same as you, right? You know you're watching this video with your eyes, hearing it with your ears. Your senses show you the world as it is. They aren't deceiving you, but sometimes they do. You might mistake a person far away for someone else, or you're sure you're about to catch a flyball, and it hits the ground in front of you. But come on, right here and now, you know what's right in front of you is real. Your eyes, your hands, your body: that's you. Only crazy people would deny that, and you know you're not crazy. Anyone who'd doubt that must be dreaming. Oh no, what if you're dreaming? Dreams feel real. You can believe you're swimming, flying or fighting off monsters with your bare hands, when your real body is lying in bed. No, no, no. When you're awake, you know you're awake. Ah! But when you aren't, you don't know you aren't, so you can't prove you aren't dreaming. Maybe the body you perceive yourself to have isn't really there. Maybe all of reality, even its abstract concepts, like time, shape, color and number are false, all just deceptions concocted by an evil genius! No, seriously. Descartes asks if you can disprove the idea that an evil genius demon has tricked you into believing reality is real. Perhaps this diabolical deceiver has duped you. The world, your perceptions of it, your very body. You can't disprove that they're all just made up, and how could you exist without them? You couldn't! So, you don't. Life is but a dream, and I bet you aren't row, row, rowing the boat merrily at all, are you? No, you're rowing it wearily like the duped, nonexistent doof you are/aren't. Do you find that convincing? Are you persuaded? If you aren't, good; if you are, even better, because by being persuaded, you would prove that you're a persuaded being. You can't be nothing if you think you're something, even if you think that something is nothing because no matter what you think, you're a thinking thing, or as Descartes put it, "I think, therefore I am," and so are you, really. (Airplane engine)
Cum știi dacă ești real? O întrebare evidentă până când încerci să dai un răspuns. Dar s-o luam serios. Cum știi că într-adevăr exiști? În ”Meditații despre filozofia primă”, René Descartes a încearcat să răspundă la întrebare, demolând toate noțiunile și opiniile preconcepute pentru a începe din nou de la baze. Toate cunostințele lui proveniseră din precepțiile senzoriale despre lume. La fel ca ale tale, da? Știi că privești acest video cu ochii, îl asculți cu urechile. Simțurile tale îți arată lumea așa cum este. Nu te înșeală, deși uneori o fac. Poți confunda o persoană de departe cu altcineva, ori ești sigur c-o să prinzi mingea din zbor, dar ea cade în fața ta. Dar, mă rog, acum și aici, știi că ce-i în fața ta e real. Ochii tăi, mâinele tale, corpul tău. Acesta ești tu. Numai nebunii neagă asta, iar tu știi că nu ești nebun. Oricine se îndoiește de asta, probabil visează. O, nu, dar dacă visezi? Visurile par reale. Poți visa că înnoți, zbori ori te lupți cu monștri fără arme, când corpul tău de fapt e în pat. Nu, nu, nu. Când ești treaz, știi că ești treaz. Oh! Dar când nu, nu știi că nu, deci nu poți dovedi că nu visezi. Poate că trupul pe care-l percepi nu e într-adevăr acolo. Poate toată realitatea, chiar și conceptele abstracte ca timpul, forma, culoarea, numărul sunt false, decepții controlate de un geniu răutacios. Nu, serios. Descartes întreabă dacă poți dovedi falsitatea ideii unui geniu malefic care te-a păcălit că realitatea e reală. Poate că acest amăgitor diavolesc te-a prostit. Lumea, precepțiile tale, chiar și corpul tău. Nu poți dovedi că ele sunt iluzii. Și cum ai putea exista fară de ele? Nu poți! Așa că trăiești cu ele. Viața e doar un vis și pariez că nu te plimbi-plimbi fericit cu barca-n în apă. Nu! Te plimbi obosit ca un zăpăcit derutat ce există / sau nu există. Consideri asta convingător? Ești sigur? Dacă nu ești - bine. Dacă ești - și mai bine, pentru că dacă ești convins, dovedești că poți fi convins. Nu poți fi nimic dacă crezi că ești ceva, chiar dacă crezi că ceva e nimic pentru că orice gândești, ești ceva ce gândește, ori, cum spune Descartes: ”Gândesc, prin urmare, exist”. La fel și tu, serios.