A shabby man named Estragon, sits near a tree at dusk and struggles to remove his boot. He’s soon joined by his friend Vladimir, who reminds his anxious companion that they must wait here for someone called Godot. So begins a vexing cycle in which the two debate when Godot will come, why they’re waiting, and whether they’re even at the right tree.
Un bărbat ponosit pe nume Estragon, stă, seara, lângă un copac și se căznește să-și scoată gheata. Curând apare prietenul său, Vladimir, care-i amintește colegului său nerăbdător că trebuie să aștepte aici pe cineva numit Godot. Așa începe șirul evenimentelor iritante în care cei doi se întreabă când va veni Godot, de ce așteaptă sau dacă se află măcar lângă copacul potrivit.
From here, Waiting for Godot only gets stranger - but it’s considered a play that changed the face of modern drama. Written by Samuel Beckett between 1949 and 1955, it offers a simple but stirring question - what should the characters do?
De aici, „Așteptându-l pe Godot” devine tot mai ciudată, dar este considerată o piesă care a schimbat fața teatrului modern. Scrisă de Samuel Beckett între anii 1949 și 1955, piesa lansează o întrebare simplă, dar incitantă: ce ar trebui să facă personajele?
Estragon: Don’t let's do anything. It's safer.
Estragon: Să nu facem nimic. E mai prudent.
Vladimir: Let’s wait and see what he says.
Vladimir: Să vedem întâi ce-o să ne spună el.
Estragon: Who?
Estragon: Cine?
Vladimir: Godot.
Vladimir: Godot.
Estragon: Good idea.
Estragon: Bună idee.
Such cryptic dialogue and circular reasoning are key features of the Theatre of the Absurd, a movement which emerged after the Second World War and found artists struggling to find meaning in devastation. The absurdists deconstructed plot, character and language to question their meaning and share their profound uncertainty on stage.
Dialogul criptic și argumentul circular sunt specifice teatrului absurd, o mișcare ce a luat naștere după Al Doilea Război Mondial, când artiștii se zbăteau să găsească un sens în devastare. Adepții absurdului au 'demontat' intriga, personajul și limbajul ca să pună sub semnul întrebării semnificația acestora și să transmită pe scenă profunda lor incertitudine.
While this may sound grim, the absurd blends its hopelessness with humor. This is reflected in Beckett’s unique approach to genre in Waiting for Godot, which he branded “a tragicomedy in two acts." Tragically, the characters are locked in an existential conundrum: they wait in vain for an unknown figure to give them a sense of purpose, but their only sense of purpose comes from the act of waiting, While they wait, they sink into boredom, express religious dread and contemplate suicide.
Cu toate că poate părea deprimant, absurdul amestecă deznădejdea cu umorul. Asta se reflectă în abordarea unică a lui Beckett cu privire la gen în „Așteptându-l pe Godot”, intitulată „tragicomedie în două acte.” În mod tragic, personajele sunt prizonierii unei dileme existențiale: ei așteaptă în zadar un necunoscut care să le ofere un scop, însă singurul lor scop rezultă din însuși actul așteptării. În timp ce așteaptă, sunt copleșiți de plictiseală, expun probleme religioase și se gândesc la sinucidere.
But comically, there is a jagged humor to their predicament, which comes across in their language and movements. Their interactions are filled with bizarre wordplay, repetition and double entendres, as well as physical clowning, singing and dancing, and frantically swapping their hats. It’s often unclear whether the audience is supposed to laugh or cry - or whether Beckett saw any difference between the two.
Dar, în mod comic, există un umor acut al situației lor, ce se degajă din limbajul și din mișcările personajelor. Interacțiunile lor sunt încărcate de jocuri bizare de cuvinte, repetiții și duble interpretări, precum și de maimuțăreli, cântec, dans, și schimburi frenetice de pălării. Deseori nu e clar dacă publicul ar trebui să râdă sau să plângă. Sau dacă Beckett a văzut vreo diferență între cele două stări. Născut în Dublin,
Born in Dublin, Beckett studied English, French and Italian before moving to Paris, where he spent most of his life writing theatre, poetry and prose. While Beckett had a lifelong love of language, he also made space for silence by incorporating gaps, pauses and moments of emptiness into his work. This was a key feature of his trademark uneven tempo and black humor, which became popular throughout the Theatre of the Absurd. He also cultivated a mysterious persona, and refused to confirm or deny any speculations about the meaning of his work. This kept audiences guessing, increasing their fascination with his surreal worlds and enigmatic characters.
Beckett studiase engleza, franceza și italiana înainte de a se muta la Paris, unde și-a petrecut cea mai mare parte din viață scriind teatru, poezie și proză. Deși Beckett a nutrit permanent o pasiune pentru limbaj, el a lăsat loc și tăcerii, prin inserarea lacunelor, a pauzelor și a senzațiilor de gol din opera sa. Trăsătură cheie a stilului său, alături de ritmul inegal și umorul negru, care au devenit populare în teatrul absurdului. El a cultivat, de altfel, o atitudine misterioasă, a refuzat să confirme sau să nege orice speculație despre sensul operei sale. Presupunerile au continuat, sporind fascinația auditoriului pentru lumile sale suprarealiste și personajele enigmatice.
The lack of any clear meaning makes Godot endlessly open to interpretation. Critics have offered countless readings of the play, resulting in a cycle of ambiguity and speculation that mirrors the plot of the drama itself. It's been read as an allegory of the Cold War, the French Resistance, and Britain’s colonization of Ireland.
Lipsa unui sens clar îl face pe Godot deschis unei inepuizabile interpretări. Criticii au propus lectura piesei în nenumărate chei, rezultând într-un ciclu al ambiguității și al speculației care reflectă însuși subiectul dramei. A fost interpretată ca o alegorie a Războiului Rece, a Rezistenței franceze, sau colonizarea Irlandei de către Anglia. Dinamica celor doi protagoniști a născut și ea o intensă polemică.
The dynamic of the two protagonists has also sparked intense debate. They’ve been read as survivors of the apocalypse, an aging couple, two impotent friends, and even as personifications of Freud’s ego and id. Famously, Beckett said the only thing he could be sure of was that Vladimir and Estragon were "wearing bowler hats." Like the critical speculation and maddening plot, their language often goes in circles as the two bicker and banter, lose their train of thought, and pick up right where they left off:
Sunt considerați supraviețuitori ai apocalipsei, un cuplu care îmbătrânește, doi prieteni neputincioși, și chiar personificări ale conceptelor freudiene de Ego și Id. În replica sa faimoasă, Beckett spune că știe cu siguranță un singur lucru: că Vladimir și Estragon purtau pălării. Asemenea speculațiilor critice și subiectului enervant, limbajul se învârte adesea în cerc pe parcursul tachinărilor, își pierd șirul gândurilor și se reîntorc exact în punctul de unde au pornit:
Vladimir: We could start all over again perhaps
Vladimir: N-avem decât s-o luăm de la început.
Estragon: That should be easy
Estragon: Adevărat, nu cred c-ar fi prea greu.
Vladimir: It’s the start that’s difficult
Vladimir: E greu până pornești.
Estragon: You can start from anything
Estragon: Se poate porni de la orice.
Vladimir: Yes, but you have to decide.
Vladimir: Da, dar trebuie să te hotărăști.
Beckett reminds us that just like our daily lives, the world onstage doesn’t always make sense. It can explore both reality and illusion, the familiar and the strange. And although a tidy narrative still appeals, the best theatre keeps us thinking – and waiting.
Beckett ne amintește că la fel ca viețile noastre de zi cu zi, lumea de pe scenă nu are întotdeauna un sens. Se pot explora deopotrivă realitatea și iluzia, familiarul și necunoscutul. Cu toate că încă se recurge la un fir epic coerent, Cel mai bun teatru ne stimulează gândirea și ne ține în așteptare.