Now, Hegel -- he very famously said that Africa was a place without history, without past, without narrative. Yet, I'd argue that no other continent has nurtured, has fought for, has celebrated its history more concertedly. The struggle to keep African narrative alive has been one of the most consistent and hard-fought endeavors of African peoples, and it continues to be so. The struggles endured and the sacrifices made to hold onto narrative in the face of enslavement, colonialism, racism, wars and so much else has been the underpinning narrative of our history.
Hegel a declarat odinioară răsunător că Africa ar fi un loc fără istorie, fără trecut, fără povești de spus. Totuși, eu aș argumenta că niciun alt continent nu și-a cultivat, apărat și nu și-a celebrat istoria la fel de unanim ca locuitorii ei. Lupta de a ține poveștile africane în viață a fost una dintre cele mai consistente, anevoioase încercări ale africanilor și continuă să fie așa. Luptele îndurate și sacrificiile făcute pentru a apăra istorisirile de sclavie, colonialism, rasism, războaie și multe altele au fost povestea fundamentală a propriei noastre istorii.
And our narrative has not just survived the assaults that history has thrown at it. We've left a body of material culture, artistic magistery and intellectual output. We've mapped and we've charted and we've captured our histories in ways that are the measure of anywhere else on earth. Long before the meaningful arrival of Europeans -- indeed, whilst Europe was still mired in its Dark Age -- Africans were pioneering techniques in recording, in nurturing history, forging revolutionary methods for keeping their story alive. And living history, dynamic heritage -- it remains important to us. We see that manifest in so many ways.
Și nu doar că am supraviețuit atacurilor revărsate de istorie asupra noastră. Ci am lăsat în urmă o moștenire materială, creații artistice și intelectuale. Am cartografiat, am explorat și am capturat istoriile noastre în moduri care sunt acum o normă globală. Cu mult înainte de venirea europenilor - într-adevăr, în timp ce Europa era încă înlănțuită în propriul Ev Mediu - africanii erau pionieri în documentarea dezvoltării propriei istorii dând naștere unor metode revoluționare de a-și ține propria poveste în viață. Și istoria intensă, moștenirea dinamică - toate acestea rămân importante pentru noi. Vedem această manifestare în atât de multe moduri.
I'm reminded of how, just last year -- you might remember it -- the first members of the al Qaeda-affiliated Ansar Dine were indicted for war crimes and sent to the Hague. And one of the most notorious was Ahmad al-Faqi, who was a young Malian, and he was charged, not with genocide, not with ethnic cleansing, but with being one of the instigators of a campaign to destroy some of Mali's most important cultural heritage. This wasn't vandalism; these weren't thoughtless acts. One of the things that al-Faqi said when he was asked to identify himself in court was that he was a graduate, that he was a teacher. Over the course of 2012, they engaged in a systematic campaign to destroy Mali's cultural heritage. This was a deeply considered waging of war in the most powerful way that could be envisaged: in destroying narrative, in destroying stories. The attempted destruction of nine shrines, the central mosque and perhaps as many as 4,000 manuscripts was a considered act. They understood the power of narrative to hold communities together, and they conversely understood that in destroying stories, they hoped they would destroy a people.
Îmi amintesc cum, chiar anul trecut - poate vă amintiți și voi - primii membri ai grupului afiliat al Qaeda, Ansar Dine, au fost inculpați pentru crime de război și au fost trimiși la Haga. Și unul dintre cei mai cunoscuți teroriști a fost Ahmad al-Faqi, un tânăr din Mali, care a fost acuzat nu de genocid sau de epurare etnică, ci pentru faptul că a fost unul dintre instigatorii unei campanii de distrugere a celei mai importante moșteniri culturale a statului Mali. Acolo n-a fost vandalism sau acte de voință necugetate. Unul dintre lucrurile rostite de al-Faqi când i s-a cerut să se identifice în fața judecătorului a fost acela că el este un absolvent, un învățător. De-a lungul anului 2012, ei au condus o campanie sistematică de a distruge patrimoniul cultural din Mali. Acesta era un război profund, concretizat prin cea mai puternică modalitate vreodată închipuită: distrugerea istoriei, distrugerea poveștilor. Încercarea de a demola nouă sanctuare, moscheea principală și aceea de a arde până la 4.000 de manuscrise a fost un act cugetat. Ei au înțeles puterea poveștilor de a ține comunitățile laolaltă și au sperat de asemenea că prin distrugerea poveștilor, o să distrugă un întreg popor.
But just as Ansar Dine and their insurgency were driven by powerful narratives, so was the local population's defense of Timbuktu and its libraries. These were communities who've grown up with stories of the Mali Empire; lived in the shadow of Timbuktu's great libraries. They'd listened to songs of its origin from their childhood, and they weren't about to give up on that without a fight. Over difficult months of 2012, during the Ansar Dine invasion, Malians, ordinary people, risked their lives to secrete and smuggle documents to safety, doing what they could to protect historic buildings and defend their ancient libraries. And although they weren't always successful, many of the most important manuscripts were thankfully saved, and today each one of the shrines that was damaged during that uprising have been rebuilt, including the 14th-century mosque that is the symbolic heart of the city. It's been fully restored.
Însă așa cum Ansar Dine și propria răzvrătire au fost ghidate de istorisiri puternice, la fel și populația a apărat Timbuktu-ul și bibliotecile sale. Aceste comunități au copilărit și crescut cu poveștile Imperiului Mali; au trăit la umbra marilor biblioteci din Timbuktu. Au ascultat cântece despre propria origine încă din copilărie și nu aveau de gând să renunțe fără luptă. În timpul lunilor anevoioase din 2012, sub ocupația lui Ansar Dine malienii, oamenii obișnuiți, și-au riscat viața încercând să ascundă și să transporte documentele în siguranță, făcând tot ce le-a stat în putință pentru a proteja clădirile istorice și a apăra bibliotecile antice. Deși efortul lor n-a fost mereu încoronat de succes, multe dintre cele mai importante manuscrise au fost din fericire salvate și în ziua de azi, fiecare altar dărâmat în timpul rebeliunii a fost reconstruit, aceasta incluzând și moscheea din secolul al 14-lea, care este considerată inima simbolică a orașului.
But even in the bleakest periods of the occupation, enough of the population of Timbuktu simply would not bow to men like al-Faqi. They wouldn't allow their history to be wiped away, and anyone who has visited that part of the world, they will understand why, why stories, why narrative, why histories are of such importance. History matters. History really matters. And for peoples of African descent, who have seen their narrative systematically assaulted over centuries, this is critically important. This is part of a recurrent echo across our history of ordinary people making a stand for their story, for their history.
Însă chiar și în timpul acestei perioade sumbre, majoritatea populației nu și-a plecat capul în fața unor oameni precum al-Faqi. N-au permis ca propria istorie să fie ștearsă de pe fața pământului și cei care au vizitat acel loc, ei vor înțelege de ce, de ce poveștile și istorisirile au o atât de mare importanță. Istoria contează. Istoria chiar contează! Iar pentru descendenții africanilor, care și-au văzut propria istorie asaltată în mod sistematic de-a lungul secolelor, aceasta are o deosebită importanță. Este ecoul repetat regăsit în paginile istoriei, ecoul oamenilor obișnuiți care au luptat pentru povestea, pentru istoria lor.
Just as in the 19th century, enslaved peoples of African descent in the Caribbean fought under threat of punishment, fought to practice their religions, to celebrate Carnival, to keep their history alive. Ordinary people were prepared to make great sacrifices, some even the ultimate sacrifice, for their history. And it was through control of narrative that some of the most devastating colonial campaigns were crystallized. It was through the dominance of one narrative over another that the worst manifestations of colonialism became palpable.
La fel ca și in secolul al 19-lea, africanii înrobiți din Caraibe au luptat în ciuda amenințărilor cu pedeapsa pentru a-și practica religia, pentru a celebra carnavalul, pentru a-și menține cultura. Oameni simpli au fost pregătiți pentru a face mari sacrificii, unii chiar sacrificiul suprem pentru istoria lor. Iar controlarea poveștilor a pus bazele unora dintre cele mai cumplite campanii de colonizare. Prin dominarea și cenzurarea anumitor istorisiri, cele mai grave manifestații ale colonialismului au luat formă.
When, in 1874, the British attacked the Ashanti, they overran Kumasi and captured the Asantehene. They knew that controlling territory and subjugating the head of state -- it wasn't enough. They recognized that the emotional authority of state lay in its narrative and the symbols that represented it, like the Golden Stool. They understood that control of story was absolutely critical to truly controlling a people. And the Ashanti understood, too, and they never were to relinquish the precious Golden Stool, never to completely capitulate to the British. Narrative matters.
În 1874, în timp ce armata britanică a atacat Ashanti, Kumasi a fost invadat, iar Asantehene capturat. Ei știau că ocuparea teritoriului și subjugarea șefului statului nu erau de ajuns. Britanicii au realizat că autoritatea emoțională a statului este reprezantată de propria poveste și de simbolurile pe care le reprezintă, precum Tronul de Aur. Au înțeles de asemenea că stăpânirea poveștilor juca un rol esențial în adevăratul control al oamenilor. Însă și Ashanti au înțeles acest lucru, și nu și-au abandonat prețiosul Tron, așa cum nici nu au capitulat în fața britanicilor. Povestirile contează.
In 1871, Karl Mauch, a German geologist working in Southern Africa, he stumbled across an extraordinary complex, a complex of abandoned stone buildings. And he never quite recovered from what he saw: a granite, drystone city, stranded on an outcrop above an empty savannah: Great Zimbabwe. And Mauch had no idea who was responsible for what was obviously an astonishing feat of architecture, but he felt sure of one single thing: this narrative needed to be claimed.
Ïn anul 1871, Karl Mauch, un geolog german ce lucra în Africa de Sud a descoperit un complex extraordinar format din clădiri de piatră abandonate. Și nu i-a venit să creadă ceea ce vedea: un oraș din pietre de granit fără mortar, precum o oază de apă într-un deșert pustiu. Mărețul Zimbabwe. Mauch nu avea nicio idee, cine este responsabil pentru această operă, care era în mod evident o lucrare arhitecturală uimitoare. El însă a fost sigur de un lucru: această poveste trebuia să fie atribuită cuiva.
He later wrote that the wrought architecture of Great Zimbabwe was simply too sophisticated, too special to have been built by Africans. Mauch, like dozens of Europeans that followed in his footsteps, speculated on who might have built the city. And one went as far as to posit, "I do not think that I am far wrong if I suppose that that ruin on the hill is a copy of King Solomon's Temple." And as I'm sure you know, Mauch, he hadn't stumbled upon King Solomon's Temple, but upon a purely African complex of buildings constructed by a purely African civilization from the 11th century onward.
Mai târziu, a scris că această arhitectură lucrată cu grijă era pur și simplu mult prea sofisticată, prea specială încât să fi fost creată de către africani. Mauch, precum alți zeci de europeni care au venit pe urmele lui, au speculat pe baza cui ar fi putut construi orașul. Unul dintre ei a mers atât de departe, încât a afirmat: „Nu cred că greșesc atunci când afirm că acea ruină de pe deal este o copie a Templului împăratului Solomon.” Și, așa cum sigur ați realizat, Mauch nu a descoperit Templul lui Solomon, ci un complex de clădiri pur africane, clădiri construite de o civilizație pur africană, începând cu secolul al 11-lea.
But like Leo Frobenius, a fellow German anthropologist who speculated some years later, upon seeing the Nigerian Ife Heads for the very first time, that they must have been artifacts from the long-lost kingdom of Atlantis. He felt, just like Hegel, an almost instinctive need to rob Africa of its history. These ideas are so irrational, so deeply held, that even when faced with the physical archaeology, they couldn't think rationally. They could no longer see. And like so much of Africa's relationship with Enlightenment Europe, it involved appropriation, denigration and control of the continent. It involved an attempt to bend narrative to Europe's ends.
La fel precum Mauch, antropologul german Leo Frobenius a speculat la rândul lui, câțiva ani mai tărziu, văzând pentru prima dată chipurile de lut și bronz găsite în orașul nigerian Ife, că ele sunt artefacte ale orașului pierdut Atlantida. Ca și Hegel, el a simțit dorința aproape instinctivă de a jefui Africa de propria istorie. Aceste idei sunt atât de absurde, atât de adânc înfiripate, încât la confruntarea cu descoperiri arheologice palpabile, ei n-au putut gândi rațional. Ei nu au fost în stare să vadă adevărul. Și la fel ca relația Africii cu Europa Iluminată, baza a fost însușirea cu forța, denigrarea și controlul continentului. Europa a dorit modelarea istorisirilor după propriul plac.
And if Mauch had really wanted to find an answer to his question, "Where did Great Zimbabwe or that great stone building come from?" he would have needed to begin his quest a thousand miles away from Great Zimbabwe, at the eastern edge of the continent, where Africa meets the Indian Ocean. He would have needed to trace the gold and the goods from some of the great trading emporia of the Swahili coast to Great Zimbabwe, to gain a sense of the scale and influence of that mysterious culture, to get a picture of Great Zimbabwe as a political, cultural entity through the kingdoms and the civilizations that were drawn under its control. For centuries, traders have been drawn to that bit of the coast from as far away as India and China and the Middle East. And it might be tempting to interpret, because it's exquisitely beautiful, that building, it might be tempting to interpret it as just an exquisite, symbolic jewel, a vast ceremonial sculpture in stone. But the site must have been a complex at the center of a significant nexus of economies that defined this region for a millennium.
Dacă Mauch ar fi dorit într-adevăr un răspuns la întrebarea sa, „De unde au fost aduse pietrele pentru construcțiile din Zimbabwe?”, atunci ar fi trebuit să își înceapă călătoria la 1000 de mile depărtare, la hotarul de est al continentului, unde Africa întâlnește Oceanul Indian. El ar fi trebuit să ia urma aurului și a mărfurilor a unora dintre cele mai mari târguri, de pe coasta Swahili la Marele Zimbabwe, pentru a sesiza scala și influența acelei misterioase culturi, pentru a avea imaginea entității culturale și politice a acestui oraș, datorită regatelor și a civilizațiilor care erau controlate de Marele Zimbabwe. Timp de secole, negustorii au fost atrași către acea fâșie de coastă, unii venind chiar din India, China și Orientul Mijlociu. Ar putea fi ispititor să interpretăm acea clădire, am putea desigur fi ispitiți să o privim doar ca pe o bijuterie simbolică splendidă, o sculptură vastă în piatră cu rol ceremonial. Însă acel site trebuie să fi fost un complex în centrul multor ramificații economice care au definit această regiune timp de un mileniu.
This matters. These narratives matter. Even today, the fight to tell our story is not just against time. It's not just against organizations like Ansar Dine. It's also in establishing a truly African voice after centuries of imposed histories. We don't just have to recolonize our history, but we have to find ways to build back the intellectual underpinning that Hegel denied was there at all. We have to rediscover African philosophy, African perspectives, African history.
Asta contează. Aceste povești contează! Chiar și azi, lupta noastră de a ne spune povestea nu e doar împotriva timpului. Nu e doar împotriva organizațiilor precum Ansar Dine. O luptă este de asemenea crearea unei voci africane veritabile după secole de istorie impusă cu forța. Noi nu trebuie doar să ne recolonizăm propria istorie, ci trebuie să găsim modalități de a recrea fundamentul intelectual pe care Hegel l-a contestat. Noi trebuie să redescoperim filozofia africană, perspectivele și istoria Africii.
The flowering of Great Zimbabwe -- it wasn't a freak moment. It was part of a burgeoning change across the whole of the continent. Perhaps the great exemplification of that was Sundiata Keita, the founder of the Mali Empire, probably the greatest empire that West Africa has ever seen. Sundiata Keita was born about 1235, growing up in a time of profound flux. He was seeing the transition between the Berber dynasties to the north, he may have heard about the rise of the Ife to the south and perhaps even the dominance of the Solomaic Dynasty in Ethiopia to the east. And he must have been aware that he was living through a moment of quickening change, of growing confidence in our continent. He must have been aware of new states that were building their influence from as far afield as Great Zimbabwe and the Swahili sultanates, each engaged directly or indirectly beyond the continent itself, each driven also to invest in securing their intellectual and cultural legacy. He probably would have engaged in trade with these peer nations as part of a massive continental nexus of great medieval African economies.
Înflorirea Marelui Zimbabwe - aceasta nu a fost o fantezie. A fost parte a unei înmuguriri de-a lungul întregului continent. Cel mai bun exemplu în susținerea acestei idei a fost Sundiata Keita, întemeietorul Imperiului Mali, poate unul dintre cele mai mari imperii din istoria Africii de Vest. Sundiata Keita s-a născut în anul 1235 și a crescut într-o perioadă de schimbări profunde continue. El a observat tranziția între dinastiile Berbere în nord, se poate să fi auzit de nașterea orașului Ife în sud și poate chiar de dominanța dinastiei Solomaic în estul Etiopiei. Și el trebuie să fi fost conștient că trăiește într-un moment de schimbare rapidă, de creștere a încrederii în propriul continent. Trebuie să fi auzit de state noi care erau pe drumul dezvoltării, precum Marele Zimbabwe și sultanatele Swahili, fiecare dintre ele având conexiuni directe sau indirecte în afara continentului, motivația lor fiind aceea de a-și proteja moștenirea intelectuală și cea culturală. El a făcut probabil negoț cu aceste națiuni, care aparțineau unei rețele economice masive, formată din mari economii africane medievale.
And like all of those great empires, Sundiata Keita invested in securing his legacy through history by using story -- not just formalizing the idea of storytelling, but in building a whole convention of telling and retelling his story as a key to founding a narrative for his empire. And these stories, in musical form, are still sung today.
Și la fel ca aceste imperii, Sundiata Keita a investit în protejarea propriei moșteniri folosind istorisiri - nu doar formalizând această idee de a spune povești, ci construind o întreagă convenție de istorisire și reistorisire a poveștii sale, aceasta fiind baza în a crea o poveste pentru imperiul său. Și aceste povești, în formă muzicală, încă sunt cântate astăzi.
Now, several decades after the death of Sundiata, a new king ascended the throne, Mansa Musa, its most famous emperor. Now, Mansa Musa is famed for his vast gold reserves and for sending envoys to the courts of Europe and the Middle East. He was every bit as ambitious as his predecessors, but saw a different kind of route of securing his place in history. In 1324, Mansa Musa went on pilgrimage to Mecca, and he traveled with a retinue of thousands. It's been said that 100 camels each carried 100 pounds of gold. It's been recorded that he built a fully functioning mosque every Friday of his trip, and performed so many acts of kindness, that the great Berber chronicler, Ibn Battuta, wrote, "He flooded Cairo with kindness, spending so much in the markets of North Africa and the Middle East that it affected the price of gold into the next decade."
La câteva decenii după moartea lui Sundiata, un nou rege a urcat la tron, Mansa Musa, cel mai faimos conducător al imperiului. El a fost vestit pentru vastele sale rezerve de aur și pentru trimiterea emisarilor la curțile regale din Europa și Orientul Apropiat. Fiind la fel de ambițios precum predecesorii lui, el a dorit însă să rămână în istorie într-un mod diferit. În 1324, Mansa Musa a făcut un pelerinaj la Mecca și a călătorit cu un alai format din mii de oameni. S-a spus că 100 de cămile cărau 50 de kilograme de aur fiecare. S-a constatat că a construit în fiecare vineri o moschee perfect funcțională și a făcut atâtea fapte de milostenie, încât marele cronicar Ibn Battuta a scris despre el: „El a inundat Cairo cu bunătate, cheltuind atât de mult în piețele din Africa de Nord și Orientul Mijlociu, încât a afectat prețul aurului în următorul deceniu.”
And on his return, Mansa Musa memorialized his journey by building a mosque at the heart of his empire. And the legacy of what he left behind, Timbuktu, it represents one of the great bodies of written historical material produced by African scholars: about 700,000 medieval documents, ranging from scholarly works to letters, which have been preserved often by private households. And at its peak, in the 15th and 16th centuries, the university there was as influential as any educational establishment in Europe, attracting about 25,000 students. This was in a city of around 100,000 people. It cemented Timbuktu as a world center of learning. But this was a very particular kind of learning that was focused and driven by Islam.
Iar pe drumul înspre casă, Mansa Musa și-a încheiat călătoria, construind o moschee în inima imperiului său. Și moștenirea lăsată în urmă, Timbuktu, reprezintă unul dintre cele mai mari ansamble de documente istorice produse de intelectualii africani: aproximativ 700.000 de documente medievale, variind de la lucrări erudite până la scrisori care au fost de multe ori păstrate de către persoane private. La apogeul său, între secolele al 15-lea și al 16-lea, universitatea de acolo era la fel de prestigioasă precum cele din Europa, atrăgând aproximativ 25.000 de studenți. Toate acestea se întâmplau într-un oraș de aproximativ 100.000 de persoane, cimentând reputația orașului Timbuktu ca un centru global de învățare. Modul acesta de a învăța era în mod special foarte influențat de islam.
And since I first visited Timbuktu, I've visited many other libraries across Africa, and despite Hegel's view that Africa has no history, not only is it a continent with an embarrassment of history, it has developed unrivaled systems for collecting and promoting it. There are thousands of small archives, textile drum stores, that have become more than repositories of manuscripts and material culture. They have become fonts of communal narrative, symbols of continuity, and I'm pretty sure that many of those European philosophers who questioned an African intellectual tradition must have, beneath their prejudices, been aware of the contribution of Africa's intellectuals to Western learning. They must have known of the great North African medieval philosophers who had driven the Mediterranean. They must have known about and been aware of that tradition that is part of Christianity, of the three wise men. And in the medieval period, Balthazar, that third wise man, was represented as an African king. And he became hugely popular as the third intellectual leg of Old World learning, alongside Europe and Asia, as a peer.
De când am vizitat prima oară Timbuktu, am mai vizitat multe alte biblioteci din Africa și în ciuda spuselor lui Hegel, că Africa nu are nicio istorie, nu doar că este un continent cu o mulțime de istorie, ci a și dezvoltat modalități pentru a o colecta și a o promova. Există mii de arhive și magazine care au fost mult mai mult decât doar depozite de manuscrise. Ele s-au transformat în izvoare de povești, simboluri ale continuității și sunt destul de sigur că mulți dintre acei filozofi europeni care au pus la îndoială tradiția intelectuală a Africii trebuie să fi fost conștienți de contribuția intelectualilor africani la învățătura Europei. Ei trebuie să-i fi cunoscut pe marii filozofi din nordul Africii care au influențat zona Mării Mediterane. Trebuie să fi auzit și de cei trei magi, de acea tradiție creștină. În perioada medievală, Balthazar, cel de-al treilea mag era reprezentat precum un rege african. Și el a devenit foarte cunoscut ca și cel de-al treilea pilon al învățăturii al Lumii Vechi, împreună cu Europa și Asia.
These things were well-known. These communities did not grow up in isolation. Timbuktu's wealth and power developed because the city became a hub of lucrative intercontinental trade routes. This was one center in a borderless, transcontinental, ambitious, outwardly focused, confident continent. Berber merchants, they carried salt and textiles and new precious goods and learning down into West Africa from across the desert. But as you can see from this map that was produced a little time after the life of Mansa Musa, there was also a nexus of sub-Saharan trade routes, along which African ideas and traditions added to the intellectual worth of Timbuktu and indeed across the desert to Europe. Manuscripts and material culture, they have become fonts of communal narrative, symbols of continuity. And I'm pretty sure that those European intellectuals who cast aspersions on our history, they knew fundamentally about our traditions.
Aceste lucruri erau pe acea vreme foarte cunoscute. Aceste comunități nu s-au dezvoltat într-un mod izolat. Bogăția și puterea lui Timbuktu s-au dezvoltat deoarece orașul a devenit parte a unei rețele de rute de negoț intercontinentale. El era un centru a unui continent fără granițe, ambițios și plin de încredere în sine. Comercianți din Berber aduceau cu ei sare, textile, bunuri prețioase și învățături până în Africa de Vest. După cum însă se poate observa din această hartă produsă la scurt timp după moartea lui Mansa Musa, în Africa Subsahariană exista de asemenea o legătură de rute de negoț, de-a lungul căreia tradițiile africane au completat valoarea intelectuală a lui Timbuktu în toată Sahara și până în Europa. Manuscrisele și obiectele culturale au devenit izvoare ale istoriei colective, simboluri ale continuității. Sunt la fel de sigur că acei intelectuali europeni care au dorit să ne subjuge istoria, au știut încă de la început de tradițiile noastre.
And today, as strident forces like Ansar Dine and Boko Haram grow popular in West Africa, it's that spirit of truly indigenous, dynamic, intellectual defiance that holds ancient traditions in good stead. When Mansa Musa made Timbuktu his capital, he looked upon the city as a Medici looked upon Florence: as the center of an open, intellectual, entrepreneurial empire that thrived on great ideas wherever they came from. The city, the culture, the very intellectual DNA of this region remains so beautifully complex and diverse, that it will always remain, in part, located in storytelling traditions that derive from indigenous, pre-Islamic traditions. The highly successful form of Islam that developed in Mali became popular because it accepted those freedoms and that inherent cultural diversity. And the celebration of that complexity, that love of rigorously contested discourse, that appreciation of narrative, was and remains, in spite of everything, the very heart of West Africa.
În ziua de azi, în timp ce forțe stridente precum Ansar Dine și Boko Haram apar tot mai frecvent în Africa de Vest, lucrurile care au ținut aceste tradiții antice neatinse sunt spiritul dinamic și sfidarea intelectuală a băștinașilor. Atunci când Mansa Musa a transformat Timbuktu în capitală, și-a privit orașul așa cum un conte de Medici ar fi privit Florența: centrul unui imperiu liber, intelectual și antreprenorial, ce s-a dezvoltat pe baza unor idei mărețe, indiferent de unde veneau. Orașul, cultura, ADN-ul intelectual al acestei regiuni rămân atât de minunate în complexitatea și diversitatea lor încât acest loc va fi amintit mereu în povești indigene care derivă din tradițiile pre-islamice. Islamul dezvoltat în Mali a devenit atât de popular deoarece a acceptat aceste libertăți și acea diversitate culturală originală. Și celebrarea acelei complexități, dragostea acelui discurs riguros contestat, aprecierea poveștilor, au fost și rămân, în ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat, inima Africii de Vest.
And today, as the shrines and the mosque vandalized by Ansar Dine have been rebuilt, many of the instigators of their destruction have been jailed. And we are left with powerful lessons, reminded once again of how our history and narrative have held communities together for millennia, how they remain vital in making sense of modern Africa. And we're also reminded of how the roots of this confident, intellectual, entrepreneurial, outward-facing, culturally porous, tariff-free Africa was once the envy of the world.
Azi, după ce sanctuarele și moscheea vandalizate de Ansar Dine au fost reconstruite, mulți dintre instigatori au fost trimiși la închisoare. În urmă au rămas lecții puternice care ne reamintesc de modul în care istoria și povestirile au ținut comunitățile împreună timp de milenii și ele rămân vitale pentru dezvoltarea Africii moderne. De asemenea, ni se aduce aminte de modul în care rădăcinile intelectuale, antreprenoriale, de avangarda, pline de cultură și gratuite ale Africii au fost cândva sursa de invidie a întregii lumi.
But those roots, they remain.
Aceste rădăcini, ele încă rămân.
Thank you very much.
Vă mulțumesc foarte mult!
(Applause)
(Aplauze)