Imagine a police lineup where ten witnesses are asked to identify a bank robber they glimpsed fleeing the crime scene. If six of them pick out the same person, there's a good chance that's the real culprit, and if all ten make the same choice, you might think the case is rock solid, but you'd be wrong. For most of us, this sounds pretty strange. After all, much of our society relies on majority vote and consensus, whether it's politics, business, or entertainment. So it's natural to think that more consensus is a good thing. And up until a certain point, it usually is. But sometimes, the closer you start to get to total agreement, the less reliable the result becomes. This is called the paradox of unanimity. The key to understanding this apparent paradox is in considering the overall level of uncertainty involved in the type of situation you're dealing with. If we asked witnesses to identify the apple in this lineup, for example, we shouldn't be surprised by a unanimous verdict. But in cases where we have reason to expect some natural variance, we should also expect varied distribution. If you toss a coin one hundred times, you would expect to get heads somewhere around 50% of the time. But if your results started to approach 100% heads, you'd suspect that something was wrong, not with your individual flips, but with the coin itself. Of course, suspect identifications aren't as random as coin tosses, but they're not as clear cut as telling apples from bananas, either. In fact, a 1994 study found that up to 48% of witnesses tend to pick the wrong person out of a lineup, even when many are confident in their choice. Memory based on short glimpses can be unreliable, and we often overestimate our own accuracy. Knowing all this, a unanimous identification starts to seem less like certain guilt, and more like a systemic error, or bias in the lineup. And systemic errors don't just appear in matters of human judgement. From 1993-2008, the same female DNA was found in multiple crime scenes around Europe, incriminating an elusive killer dubbed the Phantom of Heilbronn. But the DNA evidence was so consistent precisely because it was wrong. It turned out that the cotton swabs used to collect the DNA samples had all been accidentally contaminated by a woman working in the swab factory. In other cases, systematic errors arise through deliberate fraud, like the presidential referendum held by Saddam Hussein in 2002, which claimed a turnout of 100% of voters with all 100% supposedly voting in favor of another seven-year term. When you look at it this way, the paradox of unanimity isn't actually all that paradoxical. Unanimous agreement is still theoretically ideal, especially in cases when you'd expect very low odds of variability and uncertainty, but in practice, achieving it in situations where perfect agreement is highly unlikely should tell us that there's probably some hidden factor affecting the system. Although we may strive for harmony and consensus, in many situations, error and disagreement should be naturally expected. And if a perfect result seems too good to be true, it probably is.
Imaginează-ţi o aliniere la poliţie unde zece martori sunt rugaţi să identifice un hoţ de bancă zărit părăsind locul crimei. Dacă şase din ei aleg aceeaşi persoană, e foarte probabil ca acela să fie adevăratul vinovat, şi dacă toţi zece fac aceeaşi alegere, ai putea crede că este un caz închis, dar ai greşi. Pentru mulţi dintre noi, asta sună destul de ciudat. În definitiv, multe în societatea noastră sunt bazate pe vot majoritar şi consens, fie că e politică, afaceri sau divertisment. Deci e normal să credem că mai mult consens e un lucru bun. Şi până la un anumit punct, de obicei este. Dar uneori, cu cât te apropii mai mult de unanimitate, cu atât rezultatul devine mai puţin sigur. Acesta se numește paradoxul unanimităţii. Cheia înţelegerii acestui paradox aparent este în luarea în considerare a nivelului total de incertitudine implicat în tipul de situaţie cu care ai de-a face. Dacă, de exemplu, le-am cere martorilor să identifice mărul din această aliniere, nu ar trebui să ne surprindă un verdict unanim. Dar în cazuri unde avem motive să ne aşteptăm la anumite divergențe, trebuie de asemenea să ne aşteptăm la o distribuţie variată. Dacă dai cu banul de o sută de ori, ar trebui să iasă cap în cam 50% din încercări. Dar dacă rezultatul va începe să se apropie de 100% cap, te gândești că ceva nu era în regulă, nu cu fiecare aruncare în parte, ci cu moneda în sine. Desigur, identificarea suspecţilor nu e la fel de aleatorie ca datul cu banul, dar nici atât de evidentă precum diferenţierea mărului de banană. De fapt, un studiu din 1994 spunea că până la 48% din martori tind să aleagă persoana greşită dintr-un şir aliniat, chiar dacă mulţi sunt siguri de alegerea lor. Memoria bazată pe priviri scurte poate fi înşelătoare, şi de multe ori ne supraestimăm propria acurateţe. Ştiind toate astea, o identificare unanimă începe să semene mai puţin a incriminare sigură, şi mai mult a eroare sistemică, sau înclinare spre cei aliniaţi. Erorile sistemice nu apar doar în materie de judecată umană. Între 1993-2008, acelaşi ADN feminin a fost găsit în multiple locuri ale crimei în Europa, incriminând un criminal evaziv poreclit Fantoma din Heilbronn. Însă dovezile ADN erau atât de consistente tocmai pentru că erau greşite. S-a dovedit că bețișoarele folosite la colectarea mostrelor de ADN au fost contaminate accidental de către o angajată a fabricii de bețișoare. În alte cazuri, erori sistematice apar în urma fraudei deliberate, precum referendumul prezidenţial organizat de Saddam Hussein în 2002, care atesta o prezenţă de 100% la vot cu 100% voturi în favoarea unui mandat de încă 7 ani. Dacă privim lucrurile aşa, paradoxul unanimităţii nu e chiar aşa de paradoxal. Acordul unanim încă e în teorie ideal, mai ales în cazurile în care te aştepţi la mici şanse de variabile şi nesiguranță, dar în practică, obţinerea sa în situaţii în care o înţelegere perfectă e improbabilă ar trebui să ne spună că probabil un factor ascuns afectează sistemul. Cu toate că năzuim spre armonie şi consens, în multe situaţii, ar trebui să ne așteptăm la eroare şi dezacord. Şi dacă un rezultat unanim e prea bun să fie adevărat, probabil că e.