So I was born on the last day of the last year of the '70s. I was raised on "Free to be you and me" -- (cheering) hip-hop -- not as many woohoos for hip-hop in the house. Thank you. Thank you for hip-hop -- and Anita Hill. (Cheering) My parents were radicals -- (Laughter) who became, well, grown-ups. My dad facetiously says, "We wanted to save the world, and instead we just got rich." We actually just got "middle class" in Colorado Springs, Colorado, but you get the picture. I was raised with a very heavy sense of unfinished legacy.
M-am născut în ultima zi a ultimului an al anilor 70. Am fost crescută dupa preceptul ”Liber să fii tu și eu” -- (Ovații) hip hop -- nu e la fel de multă gălăgie pentru hip hop. Mulțumesc. Mulțumesc pentru hip hop -- și Anita Hill. (Ovații) Părinții mei au fost radicali -- (Râsete) care au devenit, ei bine, oameni mari. Tatăl meu spune în glumă, ”Am vrut să salvăm lumea și în loc am ajuns bogați.” De fapt abia am ajuns în clasa de mijloc în Colorado Springs, Colorado, dar înțelegeți ce vreau să spun. Am fost crescută cu un sens foarte puternic de misiune moștenită neterminată.
At this ripe old age of 30, I've been thinking a lot about what it means to grow up in this horrible, beautiful time, and I've decided, for me, it's been a real journey and paradox. The first paradox is that growing up is about rejecting the past and then promptly reclaiming it. Feminism was the water I grew up in. When I was just a little girl, my mom started what is now the longest-running women's film festival in the world. So while other kids were watching sitcoms and cartoons, I was watching very esoteric documentaries made by and about women. You can see how this had an influence. But she was not the only feminist in the house.
La această vârstă coaptă de 30 de ani, m-am tot gândit la ce înseamnă să fii crești mare în aceste timpuri oribile, minunate. Și am decis, pentru mine, a fost o adevărată aventură și un paradox. Primul paradox e că a crește mare însemnă să te lepezi de trecut și apoi prompt să-l ceri înapoi. Feminismul a fost apa care m-a udat. Când eram doar o copilă mama a început ce e acum cel mai vechi festival de film al femeilor din lume. deci în timp ce alți copii se uitau la telenovele și desene animate, eu mă uitam la documentare esoterice făcute de și despre femei. Vedeți cum asta a avut o influență. Dar ea nu era singura feministă din casă.
My dad actually resigned from the male-only business club in my hometown because he said he would never be part of an organization that would one day welcome his son, but not his daughter. (Applause) He's actually here today. (Applause) The trick here is my brother would become an experimental poet, not a businessman, but the intention was really good.
Tatăl meu de fapt și-a dat demisia de la clubul de business al orașului care era doar pentru bărbați pentru că a spus că nu va face niciodată parte dintr-o organizație care într-o bună zi îl va primi pe fiul său, dar nu și pe fiica sa. (Aplauze) E și el azi aici. (Aplauze) Farsa e că fratele meu a devenit poet experimental nu om de afaceri, dar intenția a fost foarte bună.
(Laughter)
(Râsete)
In any case, I didn't readily claim the feminist label, even though it was all around me, because I associated it with my mom's women's groups, her swishy skirts and her shoulder pads -- none of which had much cachet in the hallways of Palmer High School where I was trying to be cool at the time. But I suspected there was something really important about this whole feminism thing, so I started covertly tiptoeing into my mom's bookshelves and picking books off and reading them -- never, of course, admitting that I was doing so. I didn't actually claim the feminist label until I went to Barnard College and I heard Amy Richards and Jennifer Baumgardner speak for the first time. They were the co-authors of a book called "Manifesta." So what very profound epiphany, you might ask, was responsible for my feminist click moment? Fishnet stockings. Jennifer Baumgardner was wearing them. I thought they were really hot. I decided, okay, I can claim the feminist label. Now I tell you this -- I tell you this at the risk of embarrassing myself, because I think part of the work of feminism is to admit that aesthetics, that beauty, that fun do matter. There are lots of very modern political movements that have caught fire in no small part because of cultural hipness. Anyone heard of these two guys as an example?
În orice caz, nu am revendicat feminismul cu bucurie chiar dacă era peste tot în jurul meu, pentru că l-am asociat cu grupurile pentru femei ale mamei, cu fustele ei foșnitoare și pernițele pentru umeri -- niciuna dintre care nu-și aveau locul pe holurile liceului Palmer High unde încercam atunci să fiu de gașcă. Dar am suspectat că era ceva important în legătură cu această chestie feministă, așa că am început să mă strecor pe ascuns printre rafturile de cărți ale mamei și să aleg cărți și să le citesc -- fără să admit niciodată, bineînțeles, că fac așa ceva. Nu mi-am asumat eticheta feministă până m-am dus la Colegiul Barnard și le-am auzit prima oară pe Amy Richards și Jennifer Baumgardner vorbind. Ele erau autoarele unei cărți care se numea ”Manifesta”. Ce revelaţie profundă, ați putea întreba, a fost responsabilă pentru momentul aderării mele la feminism? Ciorapii de plasă. Jennifer Baumgardner purta așa ceva. Mi s-au părut foarte excitanți. Am decis, bine, pot să mă proclam feministă. Vă spun asta -- cu riscul de a mă face de râs, pentru că cred că parte din munca feminismului e să admită că estetica, frumusețea, distracția contează. Sunt o mulțime de mișcări politice foarte moderne care au luat foc și nu puțin din cauza sofisticării culturale. A auzit cineva de tipii ăștia doi, de exemplu?
So my feminism is very indebted to my mom's, but it looks very different. My mom says, "patriarchy." I say, "intersectionality." So race, class, gender, ability, all of these things go into our experiences of what it means to be a woman. Pay equity? Yes. Absolutely a feminist issue. But for me, so is immigration. (Applause) Thank you. My mom says, "Protest march." I say, "Online organizing." I co-edit, along with a collective of other super-smart, amazing women, a site called Feministing.com. We are the most widely read feminist publication ever, and I tell you this because I think it's really important to see that there's a continuum.
Deci îmi datorez feminismul mamei mele, dar pare foarte diferit. Mama zice ”Patriarhat” eu zic, ”intersecțio-nalitate” Rasa, clasa, sexul, talentul toate acestea participă la experiențele noastre la ce înseamnă să fii femeie. Imparțialitatea salariilor? Da. Absolut o problemă feministă. Dar pentru mine, tot așa e și emigrația. Mulțumesc. Mama zice ”Marș de protest” eu zic, ”Organizație pe internet” co-editez, împreună cu un colectiv de alte femei super-deștepte, uimitoare, un site numit feministing.com. Suntem cea mai citită publicație feministă. Și vă spun asta pentru că e foarte important de văzut că există o continuitate.
Feminist blogging is basically the 21st century version of consciousness raising. But we also have a straightforward political impact. Feministing has been able to get merchandise pulled off the shelves of Walmart. We got a misogynist administrator sending us hate-mail fired from a Big Ten school. And one of our biggest successes is we get mail from teenage girls in the middle of Iowa who say, "I Googled Jessica Simpson and stumbled on your site. I realized feminism wasn't about man-hating and Birkenstocks." So we're able to pull in the next generation in a totally new way.
Blogging-ul feminist e de fapt versiunea secolului 21 a trezirii conștiinței. Dar avem și un impact politic direct. Feministing a reușit să retragă marfa de pe rafturile de la Walmart. Am făcut ca un administrator misogin care ne trimitea mail cu amenințări să fie concediat de la o școală de top. Și unul dintre succesele noastre cele mai mari e că am primit mail de la adolescente din Iowa care zic, ”am google Jessica Simpson și am găsit site-ul vostru. Mi-am dat seama că feminismul nu înseamnă a urâ bărbații și Berkenstocks”. Deci am reușit să atragem generația următoare într-un mod cu totul nou.
My mom says, "Gloria Steinem." I say, "Samhita Mukhopadhyay, Miriam Perez, Ann Friedman, Jessica Valenti, Vanessa Valenti, and on and on and on and on." We don't want one hero. We don't want one icon. We don't want one face. We are thousands of women and men across this country doing online writing, community organizing, changing institutions from the inside out -- all continuing the incredible work that our mothers and grandmothers started. Thank you.
Mama mea zice, ”Gloria Steinem”. Eu zic, ”Samhita Mukhopadhyay, Miriam Perez, Ann Friedman, Jessica Valenti, Vanessa Valenti și încă multe, multe, multe”. Nu vrem o eroină. Nu avem o icoană. Nu vrem o față. Suntem mii de femei și bărbați în țara asta scriind online, organizând comunități, schimbând instituții dinăuntru spre înafară -- toți continuând munca incedibilă pe care au început-o mamele și bunicile noastre. Mulțumesc.
(Applause)
(Aplauze)
Which brings me to the second paradox: sobering up about our smallness and maintaining faith in our greatness all at once. Many in my generation -- because of well-intentioned parenting and self-esteem education -- were socialized to believe that we were special little snowflakes -- (Laughter) who were going to go out and save the world. These are three words many of us were raised with. We walk across graduation stages, high on our overblown expectations, and when we float back down to earth, we realize we don't know what the heck it means to actually save the world anyway. The mainstream media often paints my generation as apathetic, and I think it's much more accurate to say we are deeply overwhelmed. And there's a lot to be overwhelmed about, to be fair -- an environmental crisis, wealth disparity in this country unlike we've seen since 1928, and globally, a totally immoral and ongoing wealth disparity. Xenophobia's on the rise. The trafficking of women and girls. It's enough to make you feel very overwhelmed.
Ceea ce mă aduce la al doilea paradox: să ne acceptăm micimea și să avem încredere în măreția noastră în același timp. Mulți din generația mea -- din cauza bunelor intenții părintești și a educației de autoapreciere pozitive -- am fost pregătiți în comun să credem că suntem niște micuți fulgi de zăpadă speciali -- (Râsete) care se vor duce și vor salva lumea. Astea sunt trei lucruri cu care am fost crescut mulți dintre noi. Pășim pe scenele de absolvire, drogați cu așteptările noastre exagerate și când revenim cu picioarele pe pământ, ne dăm seama că nu înțelegem ce naiba înseamnă să salvezi lumea. Mass-media deseori descrie generația mea ca apatică. Și cred că e mult mai corect să zici că suntem adânc copleșiți. Și sunt multe care să te copleșească, ca să fim cinstiți -- o criză a mediului, disproporția de bogăție din țara asta cum nu s-a mai văzut din 1928 și global, o discrepanță de bogăție total imorală și crescândă. Xenofobia e în creștere -- traficul de femei și fete. E suficient să te facă să te simți copleșit.
I experienced this firsthand myself when I graduated from Barnard College in 2002. I was fired up; I was ready to make a difference. I went out and I worked at a non-profit, I went to grad school, I phone-banked, I protested, I volunteered, and none of it seemed to matter. And on a particularly dark night of December of 2004, I sat down with my family, and I said that I had become very disillusioned. I admitted that I'd actually had a fantasy -- kind of a dark fantasy -- of writing a letter about everything that was wrong with the world and then lighting myself on fire on the White House steps. My mom took a drink of her signature Sea Breeze, her eyes really welled with tears, and she looked right at me and she said, "I will not stand for your desperation." She said, "You are smarter, more creative and more resilient than that."
Am experimentat asta direct când am absolvit Colegiul Barnard în 2002. Eram pregătită, gata să schimb lucrurile. M-am dus și m-am angajat la o organizație non-profit, m-am înscris la un program post-universitar, am dat telefoane, am protestat, am lucrat voluntar, și nimic nu părea să conteze. Și într-o noapte foarte întunecată de decembrie, în 2004 am stat cu familia mea și le-am zis că sunt foarte decepționată. Am admis că de fapt avusesem o fantezie -- un fel de fantezie întunecată -- să scriu o scrisoare despre tot ce era greșit în lume și apoi să-mi dau foc pe treptele din fața Casei Albe. Mama a luat o înghițitură din băutura ei preferată, cu ochii în lacrimi și s-a uitat direct la mine și mi-a spus, ”Nu voi accepta disperarea ta.” A zis, ” Ești mai deșteaptă, mai creativă, mai rezistentă decât atât.”
Which brings me to my third paradox. Growing up is about aiming to succeed wildly and being fulfilled by failing really well. (Laughter) (Applause) There's a writer I've been deeply influenced by, Parker Palmer, and he writes that many of us are often whiplashed "between arrogant overestimation of ourselves and a servile underestimation of ourselves." You may have guessed by now, I did not light myself on fire. I did what I know to do in desperation, which is write. I wrote the book I needed to read. I wrote a book about eight incredible people all over this country doing social justice work. I wrote about Nia Martin-Robinson, the daughter of Detroit and two civil rights activists, who's dedicating her life to environmental justice. I wrote about Emily Apt who initially became a caseworker in the welfare system because she decided that was the most noble thing she could do, but quickly learned, not only did she not like it, but she wasn't really good at it. Instead, what she really wanted to do was make films. So she made a film about the welfare system and had a huge impact. I wrote about Maricela Guzman, the daughter of Mexican immigrants, who joined the military so she could afford college. She was actually sexually assaulted in boot camp and went on to co-organize a group called the Service Women's Action Network.
Ceea ce mă aduce la al treilea paradox. Să devii adult înseamnă să țintești frenetic către succes și să te simți împlinit prin cădere. (Râsete) (Aplauze) Există un autor de care am fost foarte influențată, Parker Palmer, și el zice că mulți dintre noi suntem șfichiuiți deseori ”între o arogantă auto supraestimare și o servilă auto subestimare.” Probabil că v-ati dat seama deja că nu mi-am dat foc. Am făcut ce știu să fac la disperare, adică să scriu. Am scris cartea pe care aveam nevoie să o citesc. Am scris o carte despre opt oameni incredibili din țara aceasta făcând justiție socială. Am scris despre Nia Martin-Robinson, fiică a Detroit-ului și a doi activiști pentru drepturi civile, care și-a dedicat viața justiției pentru protecția mediului. Am scris despre Emily Apt care a devenit inițial lucrător în sistemul de ajutor de stat pentru că decisese că ăsta era cel mai nobil lucru pe care îl putea face, dar a înțeles repede, nu numai că nu-i plăcea, dar și că nu era prea bună la asta. În schimb, voia cu adevărat să facă filme. Așa că a făcut un film despre sistemul de ajutor de stat și a avut un impact grozav. Am scris despre Maricela Guzman, fiică a unor imigranți mexicani, care a intrat în armată ca să-și permită să meargă la universitate. A fost de fapt atacată sexual în tabăra de pregătire și s-a apucat să co-organizeze un grup numit Serviciul de Acțiune al Rețelei de Femei.
What I learned from these people and others was that I couldn't judge them based on their failure to meet their very lofty goals. Many of them are working in deeply intractable systems -- the military, congress, the education system, etc. But what they managed to do within those systems was be a humanizing force. And at the end of the day, what could possibly be more important than that? Cornel West says, "Of course it's a failure. But how good a failure is it?" This isn't to say we give up our wildest, biggest dreams. It's to say we operate on two levels. On one, we really go after changing these broken systems of which we find ourselves a part. But on the other, we root our self-esteem in the daily acts of trying to make one person's day more kind, more just, etc.
Ce am învățat de la acești oameni și de la alții a fost că nu-i pot judeca bazat pe eșecul lor de a-si atinge țelurile înalte. Mulți dintre ei lucrează în sisteme profund refractare -- armată, congres, sistemul de educație, etc. Dar au reușit să aducă în acele sisteme o forță care umanizează. Și la sfârșitul zilei, ce poate fi mai important decât asta? Cornel West spune, ”Bineînțeles că e un eșec. Dar cât de reușit e acest eșec?” Asta nu înseamnă să renunțăm la cele mai mărețe visuri ale noastre. Înseamnă că operăm la două niveluri. La unul, atacăm aceste sisteme defecte din care facem parte. La celălalt, ne înrădăcinăm autoaprecierea în faptele din viața de zi cu zi mai blânde, mai drepte etc.
So when I was a little girl, I had a couple of very strange habits. One of them was I used to lie on the kitchen floor of my childhood home, and I would suck the thumb of my left hand and hold my mom's cold toes with my right hand. (Laughter) I was listening to her talk on the phone, which she did a lot. She was talking about board meetings, she was founding peace organizations, she was coordinating carpools, she was consoling friends -- all these daily acts of care and creativity. And surely, at three and four years old, I was listening to the soothing sound of her voice, but I think I was also getting my first lesson in activist work.
Când eram fetiță aveam câteva obiceiuri foarte stranii. Unul era că obișnuiam să mă întind pe podeaua din bucătărie și îmi sugeam degetul mare de la mâna stângă și țineam degetele reci de la picioare ale mamei cu mâna dreaptă. (Râsete) O ascultam vorbind la telefon, ceea ce făcea tot timpul. Vorbea despre întâlniri de consiliu, fonda organizații pentru pace, coordona călătorii cu mașina, își consola prietenele -- toate aceste acte zilnice de grijă și creativitate. Și bineînțeles, la trei sau patru ani ascultam la sunetul liniștitor al vocii ei. Dar în același timp primeam prima mea lecție în munca de activist.
The activists I interviewed had nothing in common, literally, except for one thing, which was that they all cited their mothers as their most looming and important activist influences. So often, particularly at a young age, we look far afield for our models of the meaningful life, and sometimes they're in our own kitchens, talking on the phone, making us dinner, doing all that keeps the world going around and around. My mom and so many women like her have taught me that life is not about glory, or certainty, or security even. It's about embracing the paradox. It's about acting in the face of overwhelm. And it's about loving people really well. And at the end of the day, these things make for a lifetime of challenge and reward.
Activiștii pe care i-am intervievat nu aveau nimic în comun, cu o singură excepție, și anume, toți citau din mamele lor și din cele mai inspirante și importante influențe de activiști. Deci des, mai ales la o vârstă fragedă, ne uităm înainte după modele pentru o viață semnificativă și uneori ele se află chiar în bucătăria noastră, vorbind la telefon, pregătindu-ne cina, făcând tot ce face lumea să-și continue mersul. Mama mea și atâtea alte femei ca ea m-au învățat că viața nu înseamnă glorie, sau certitudine sau chiar siguranță. Înseamnă să accepți paradoxul. Înseamnă să acționezi în fața copleșirii. Înseamnă să iubești oamenii foarte mult. Și când tragi linie, aceste lucruri formează o viață plină de provocări și recompense.
Thank you.
Mulțumesc.
(Applause)
(Aplauze)