What is love? Seriously, though, what is it? What is love? A verb? A noun? A universal truth? An ideal? A common thread of all religions? A cult? A neurological phenomenon? There's no shortage of answers. Some are all-encompassing. It conquers all. It's all you need. It's all there is. These are all comparisons, though, ways of defining it by contrast, by saying it's more important than all other things, but is it? Sure, love matters more than your standard turkey sandwich, but does it matter more than shelter? Or sanity? Or an exceptional turkey sandwich? No matter your answer, you're just ranking it, not defining it. Another challenge to defining love is we often try to do so while falling into it or out of it. Would you trust someone who just won the lottery to accurately define the concept of currency? Or, I don't know, ask a guy to define bears while he's fending them off? Or is romance not like winning the lottery? Are break ups not like bear attacks? Bad comparisons? That's my point. I'm not thinking right because I'm in love, so ha! Taking a step back, or taking a cold shower, whatever, love is potentially the most intensely thought about thing in all of human history. And despite centuries upon centuries of obsession, it still overwhelms us. Some say it's a feeling, a magical emotion, a feeling for someone like you've never felt before. But feelings are fluid, not very concrete foundation for a definition. Sometimes you hate the person you love. Plus, come on, you've felt feelings like it before, sort of in miniature. Your relationships with your family shape your relationships with partners. And your love for your partner may be in its own dynamic relationship, healthy or totally weird, with the love of your parents and siblings. Love is also a set of behaviors we associate with the feeling: Holding hands, kissing, hugging, public displays of affection, dating, marriage, having kids, or just sex. But these loving actions can be subjective or culturally relative. You may love or be someone who can't have kids or doesn't want to, who believes in marriage but also in divorce, who's from a culture where people don't really date the way we think of dating, or who just doesn't want to make out on the bus. But if love is a thing that we can define, then how can it mean opposite things for so many people? So, maybe love's just all in your head, a personal mystery winding through your neural pathways and lighting up pleasing, natural rewards in your nervous system. Perhaps these rewards are addictive. Perhaps love is a temporary or permanent addiction to a person, just like a person can be addicted to a drug. I don't mean to be edgy like some pop song. Evidence shows that chemicals in your brain stimulated by another person can make you develop a habit for that person. The person comes to satisfy a physiological craving, and you want more. But then sometimes, slowly or suddenly, you don't. You've fallen out of love, become unaddicted, for a spell. What happened? Does one develop a tolerance or hit a limit? Why do some lovers stay addicted to each other their entire lives? Perhaps to create new lives, to proliferate their species? Maybe love is just human DNA's optimal method for bringing about its own replication. There are evolutionary arguments regarding every human mating behavior, from how we display ourselves to potential mates, to how we treat each other in relationships, to how we raise kids. Thus, some argue that the feeling you think you feel in your soul is just biology's way to make you continue our species. Nature has selected you to have crushes on hotties, just like it makes monkeys have crushes on hot monkeys, and biology marches on. But is that all love is? Or, perhaps worse, is it just a construct, some fake concept we all convince each other to try to live up to for a fake sense of purpose? Maybe it is a construct, but let's be more precise about what a construct is because love is constructed from reality: Our experiences, feelings, brain chemistry, cultural expectations, our lives. And this edifice can be viewed through countless dimensions: scientific, emotional, historical, spiritual, legal, or just personal. If no two people are the same, no two people's love is the same either. So, in every loving relationship, there's a lot to talk about and partners should be open to that, or the relationship probably won't last. Love is always up for discussion and, sure, under construction. So, if we can't define it, that's a good sign. It means we're all still making it. Wait, I didn't mean, you know what I meant.
Ce este iubirea? Acum serios, ce este? Ce e iubirea? Un verb? Un substantiv? Un adevăr universal valabil? Un ideal? Ceva ce toate religiile au în comun? Un cult? Un fenomen neurologic? Nu ducem lipsă de răspunsuri. Unele sunt atotcuprinzătoare. Cucerește totul. E tot ceea ce ai nevoie. E tot ceea ce este. Totuși, toate astea sunt comparații, modalități de a o defini prin contrast, prin a spune că e mai importantă decât toate celelalte lucruri, dar așa o fi oare? Bineînțeles, iubirea contează mai mult decât sandvișul standard cu curcan, dar contează mai mult decât adăpostul? Sau sănătatea mentală? Sau un excepțional sandviș cu curcan? Indiferent ce răspunzi, doar o ierarhizezi, nu o definești. O altă provocare în a defini iubirea e că adesea încercăm să facem acest lucru când ne îndrăgostim sau când nu mai iubim. Ai avea încredere în cineva care tocmai a câștigat la loterie ca să definească în mod corect conceptul de valută? Sau, nu știu, cere-i unui tip să definească urșii în timp ce acesta fuge de ei? Sau nu e povestea de dragoste ca loteria? Nu sunt despărțirile ca atacurile urșilor? Comparații nereușite? Exact ce vreau să spun. Nu gândesc bine deoarece sunt îndrăgostit, așa că ha! Dându-ne puțin înapoi, sau făcând un duș rece, orice, iubirea este probabil cel mai intens gând despre un lucru din întreaga istorie a omenirii. Și în ciuda a secole la rând de obsesie, încă ne copleșește. Unii spun că e un sentiment, o emoție magică, un sentiment pentru cineva cum nu ai mai simțit vreodată. Dar sentimentele sunt fluide, nu oferă o fundație prea concretă pentru o definiție. Uneori urăști persoana pe care o iubești. În plus, serios, ați mai simțit așa și înainte, ceva mai în miniatură. Relațiile tale cu familia îți modelează relațiile cu partenerii. Iar iubirea pentru partenerul tău poate fi în propria-i relație dinamică, sănătoasă sau total ciudată, cu iubirea pentru părinți sau pentru frați. Iubirea mai e și un grup de comportamente pe care le asociem cu sentimentul: ținutul de mână, sărutatul, îmbrățișatul, arătarea afecțiunii în public, a-ți da întâlnire, căsătoria, a avea copii, sau doar a face sex. Dar aceste acțiuni de iubire pot fi subiective sau relative din punct de vedere cultural. Poți iubi sau poți fi cineva care nu poate avea copii sau nu vrea să aibă, care crede în căsătorie, dar și în divorț, care aparține unei culturi unde oamenii nu-și prea dau întâlniri în felul în care noi înțelegem întâlnirile, sau care nu vrea să se sărute în autobuz. Dar dacă iubirea e ceva ce putem defini, atunci cum poate să însemne lucruri opuse pentru atât de mulți oameni? Deci, poate iubirea e doar în capul nostru, un mister personal ce hoinărește pe căile neurale și luminând în sistemul nervos recompense mulțumitoare, naturale. Poate aceste recompense dau dependență. Poate iubirea e o dependență temporară sau permanentă de o persoană, exact cum o persoană poate fi dependentă de un drog. Nu vreau să fiu îndrăzneț ca vreun cântec pop. Dovezile arată că substanțele chimice din creier, stimulate de o altă persoană, te pot face să dezvolți un obicei pentru acea persoană. Persoana ajunge să satisfacă o „poftă” psihologică, și vrei mai mult. Dar uneori, încet sau dintr-o dată, nu mai vrei. Nu mai ești îndrăgostit, nu mai ești dependent de o vrajă. Ce s-a întâmplat? Se dezvoltă o toleranță sau se ajunge la o limită? De ce unii iubiți rămân dependenți unul de celălalt pe tot parcursul vieții? Poate pentru a da naștere la noi vieți, pentru a prolifera specia? Poate iubirea e doar metoda optimă a ADN-ului uman de a se reproduce. Sunt argumente evoluționiste cu privire la fiecare comportament uman de împerechere, de la cum ne înfățișăm potențialilor parteneri, până la cum ne tratăm reciproc în relații, și la cum să ne creștem copiii. Așadar, unii susțin că sentimentul pe care crezi că-l simți în sufletul tău e doar felul biologiei de a te face să-ți perpetuezi specia. Natura te-a ales să faci o pasiune pentru tipe/tipi mișto la fel cum face maimuțele să se îndrăgostească de maimuțe tari, și, uite-așa, bilogia merge mai departe. Dar iubirea e doar asta? Sau, poate mai rău, e doar un construct, un concept fals căruia ne convingem unii pe alții să ne conformăm pentru un simț fals al scopului? Poate e doar un construct, dar hai să fim mai preciși în legătură cu ce e un construct, deoarece iubirea e construită pornind de la realitate: experiențele noastre, sentimentele, procesele chimice din creier, așteptările culturale, viețile noastre. Iar acest edificiu poate fi văzut din nenumărate perspective: cea științifică, emoțională, istorică, spirituală, legală, sau doar personală. Dacă doi oameni nu sunt identici, atunci nici iubirea nu e la fel la doi oameni. Așadar, în orice iubire, sunt multe lucruri de discutat iar partenerii ar trebui să fie deschiși la asta, altfel relația s-ar putea să nu dureze. Iubirea se pretează întotdeauna la discuție și, bineînțeles, se construiește mereu. Deci, dacă nu o putem defini, e un semn bun. Înseamnă că noi toți o facem. Stați puțin, n-am vrut să spun... Știți ce-am vrut să spun.