I'm a writer and a journalist, and I'm also an insanely curious person, so in 22 years as a journalist, I've learned how to do a lot of new things. And three years ago, one of the things I learned how to do was to become invisible. I became one of the working homeless. I quit my job as a newspaper editor after my father died in February of that same year, and decided to travel. His death hit me pretty hard. And there were a lot of things that I wanted to feel and deal with while I was doing that.
Sunt scriitoare și jurnalistă și pe deasupra sunt o persoană extrem de curioasă. Așa că în 22 de ani de jurnalistică am învățat cum să fac o mulțime de lucruri noi. Unul din lucrurile pe care le-am învățat cum să le fac acum trei ani a fost cum să devin invizibilă. Am ajuns o persoană fără adăpost dar angajată. Am renunțat la serviciul pe care îl aveam ca editor de ziar după ce tatăl meu a murit în luna februarie al aceluiași an și m-am hotărât să călătoresc. Moartea lui m-a afectat profund. Și erau multe lucruri pe care vroiam sa le experimentez și cu care să mă înfrunt în acel moment.
I've camped my whole life. And I decided that living in a van for a year to do this would be like one long camping trip. So I packed my cat, my Rottweiler and my camping gear into a 1975 Chevy van, and drove off into the sunset, having fully failed to realize three critical things. One: that society equates living in a permanent structure, even a shack, with having value as a person. Two: I failed to realize how quickly the negative perceptions of other people can impact our reality, if we let it. Three: I failed to realize that homelessness is an attitude, not a lifestyle.
Am trăit în aer liber toată viața mea. Și am decis că poate dacă aș locui într-o furgonetă timp de un an, ar fi ca și cum aș pleca într-o drumeție îndelungată. Așa că mi-am pus pisica, rottweilerul și echipamentul de drumeție într-o furgonetă Chevy din 1975 și m-am dus în lume, fără să realizez câtuși de puțin trei lucruri esențiale. Primul: că societatea echivalează a locui într-o structură permanentă, chiar și un bordei cu a avea valoare drept persoană. Al doilea: nu am reușit să îmi dau seama cât de repede percepțiile negative ale altor oameni pot sa influențeze realitatea noastră daca le permitem. Al treilea: am eșuat în a ințelege că a trăi fără un adapost e o atitudine, nu un stil de viață.
At first, living in the van was great. I showered in campgrounds. I ate out regularly. And I had time to relax and to grieve. But then the anger and the depression about my father's death set in. My freelance job ended. And I had to get a full-time job to pay the bills. What had been a really mild spring turned into a miserably hot summer. And it became impossible to park anywhere -- (Laughs) -- without being very obvious that I had a cat and a dog with me, and it was really hot. The cat came and went through an open window in the van. The doggy went into doggy day care. And I sweated. Whenever I could, I used employee showers in office buildings and truck stops. Or I washed up in public rest rooms.
Inițial a fost fantastic sa trăiesc în furgonetă. Mă dușam prin campinguri. Mâncam regulat in restaurante. Și aveam timp să mă deconectez și să jelesc. Dar mai târziu, depresiunea și mâhnirea pricinuite de moartea tatălui meu s-au instalat. Serviciul meu de autonomă a luat sfârșit și a trebuit să îmi caut un servici cu normă întreagă ca să pot plăti facturile. Ceea ce fusese o primăvară suavă s-a transformat într-o vară groaznic de caldă. Ajunsese imposibil să parchez în orice loc— (Râsete) fară să fie foarte vizibil faptul că aveam o pisică și un câine cu mine, și era de-adevăratelea foarte cald. Pisica intra și ieșea din furgonetă printr-o fereastră deschisă. Câinele a trebuit să îl las într-un centru de îngrijire canină. Iar eu transpiram mult. De fiecare dată când puteam, foloseam dușurile pentru angajați situate in diverse clădiri sau parcări pentru tiruri. Sau mă spălam în băi publice.
Nighttime temperatures in the van rarely dropped below 80 degrees Fahrenheit, making it difficult or impossible to sleep. Food rotted in the heat. Ice in my ice chest melted within hours, and it was pretty miserable. I couldn't afford to find an apartment, or couldn't afford an apartment that would allow me to have the Rottweiler and the cat. And I refused to give them up, so I stayed in the van. And when the heat made me too sick to walk the 50 feet to the public restroom outside my van at night, I used a bucket and a trash bag as a toilet.
Temperatura in furgonetă în timpul nopții scădea foarte rar sub 26—27 de grade Celsius ceea ce dificulta enorm sau chiar împiedica somnul. Mâncarea putrezea din cauza căldurii. Gheața din micul meu frigider se topea în chestiuni de ore, și situația era jalnică. Nu îmi permiteam să închiriez un apartament, sau cel puțin unul în care să mă lase să intru cu pisica și cu rottweiler-ul. Nu am vrut să renunț la ei așa că am rămas în furgonetă. Când era așa de cald încât mă simțeam incapabilă să merg 15 metri până la wc-ul public, de lângă furgoneta mea în timpul nopții, foloseam o găleată și un sac de gunoi pe post de wc.
When winter weather set in, the temperatures dropped below freezing. And they stayed there. And I faced a whole new set of challenges. I parked a different place every night so I would avoid being noticed and hassled by the police. I didn't always succeed.
Când a venit iarna, temperatura a scăzut sub zero grade. Și așa a rămas. Și m-am confruntat cu tot felul de noi obstacole. Parcam într-un loc diferit în fiecare noapte, ca să evit să fiu văzută și incomodată de către poliție. Nu întotdeauna reușeam.
But I felt out of control of my life. And I don't know when or how it happened, but the speed at which I went from being a talented writer and journalist to being a homeless woman, living in a van, took my breath away. I hadn't changed. My I.Q. hadn't dropped. My talent, my integrity, my values, everything about me remained the same. But I had changed somehow. I spiraled deeper and deeper into a depression.
Dar pierdusem controlul asupra propriei mele vieți. Și nu știu când sau cum s-a petrecut totul, dar viteza cu care m-am transformat dintr-o scriitoare și jurnalistă talentată într-o femeie fară casă, care trăia într-o furgonetă, m-a lăsat fără replică. Eu de fapt nu mă schimbasem. Coeficientul meu de inteligență nu se redusese. Talentul meu, integritatea și principiile mele, și tot ceea ce mă definea rămăseseră aceleași. Dar, într-un anume fel, mă schimbasem. Mă afundam din ce în ce mai mult într-un abis al depresiei.
And eventually someone referred me to a homeless health clinic. And I went. I hadn't bathed in three days. I was as smelly and as depressed as anyone in line. I just wasn't drunk or high. And when several of the homeless men realized that, including a former university professor, they said, "You aren't homeless. Why are you really here?" Other homeless people didn't see me as homeless, but I did. Then the professor listened to my story and he said, "You have a job. You have hope. The real homeless don't have hope." A reaction to the medication the clinic gave me for my depression left me suicidal. And I remember thinking, "If I killed myself, no one would notice."
Într-un sfârșit, cineva mi-a recomandat un centru de sănătate pentru persoanele fără adăpost. Și m-am dus. Nu mă spălasem de trei zile. Miroseam, și eram la fel de deprimată ca și oricine altcineva care stătea la coadă. Doar că eu nu eram nici băută nici drogată. Și,după ce câțiva din cei prezenți și-au dat seama de asta inclusiv un fost profesor universitar, au spus, "Tu nu ești fără adăpost. Cine ești de-adevăratelea? De fapt, de ce ești aici?" Așa că alți oameni fără adăpost nu mă vedeau ca de-a lor, dar eu da. După aceea, profesorul a ascultat povestea mea și mi-a spus: "Tu ai un servici. Tu ai o speranță. Oamenii fără adăpost nu au nici o speranță.” O reacție la medicamentele pe care mi le dăduse clinica contra depresiei m-a făcut să mă gândesc la sinucidere. Și îmi amintesc că îmi trecuse prin gând: "Dacă mă sinucid, nimeni nu o să iși dea seama.”
A friend told me, shortly after that, that she had heard that Tim Russert, a nationally renowned journalist, had been talking about me on national T.V. An essay I'd written about my father, the year before he died, was in Tim's new book. And he was doing the talk show circuit. And he was talking about my writing. And when I realized that Tim Russert, former moderator of "Meet the Press," was talking about my writing, while I was living in a van in a Wal-Mart parking lot, I started laughing. You should too. (Laughter)
O prietenă mi-a spus cu puțin timp după aceea că auzise cum Tim Russert un jurnalist de răsunet național tocmai vorbise de mine la televizor. Un articol pe care îl scrisesem despre tatăl meu cu un an înainte să moară, apăruse în noua carte a lui Tim. El avea un program în direct unde a vorbit despre mine și stilul meu de a scrie. Și când mi-am dat seama că Tim Russert, fost prezentator de Meet The Press (Întâlnire cu Presa) vorbea despre mine în timp ce eu trăiam într-o furgonetă într-o parcare de Wal-Mart, am început să râd. Și voi ar trebui să faceți la fel. (Râsete)
I started laughing because it got to the point where, was I a writer, or was I a homeless woman? So I went in the bookstore. And I found Tim's book. And I stood there. And I reread my essay. And I cried. Because I was a writer. I was a writer. Shortly after that I moved back to Tennessee. I alternated between living in a van and couch surfing with friends. And I started writing again. By the summer of the following year I was a working journalist. I was winning awards. I was living in my own apartment. I was no longer homeless. And I was no longer invisible.
Am început să râd, pentru că ajunsesem într-un punct unde nu știam dacă eram ori o scriitoare, ori o femeie fără adăpost. Așa că am intrat într-o librărie. Am găsit cartea lui Tim. Și acolo, stând în picioare, am recitit articolul meu. Și am izbucnit în plâns. Pentru că eu eram scriitoare. Eram scriitoare! Puțin timp după aceea m-am întors în Tennessee. Am alternat între a trăi în furgonetă si a dormi pe canapelele prietenilor. Și am inceput să scriu din nou. Când veni vara următoare devenisem deja un jurnalist încadrat în câmpul muncii. Câștigam premii și trăiam în propriul meu apartament. Nu mai eram o ființă fără casă și nu mai eram invizibilă.
Thousands of people work full and part-time jobs, and live in their cars. But society continues to stigmatize and criminalize living in your vehicle or on the streets. So the homeless, the working homeless, primarily remain invisible. But if you ever meet one, engage them, encourage them, and offer them hope. The human spirit can overcome anything if it has hope. And I'm not here to be the poster girl for the homeless. I'm not here to encourage you to give money to the next panhandler you meet. But I am here to tell you that, based on my experience, people are not where they live, where they sleep, or what their life situation is at any given time. Three years ago I was living in a van in a Wal-Mart parking lot, and today I'm speaking at TED. Hope always, always finds a way. Thank you. (Applause)
Mii de oameni muncesc cu jumătate de normă sau cu normă întreagă și locuiesc în mașină. Dar societatea continuă să considere sau chair să marginalizeze pe cei care trăiesc în mașini sau pe străzi ca și cum ar fi niște criminali. Așa că cei fără locuință, cei care lucrează dar nu au o locuință, rămân în cea mai mare parte invizibili. Dar dacă vreodată te întâlnești cu unul, vorbește cu el, încurajează-l și oferă-i o speranță. Spiritul uman poate să învingă orice obstacol dacă are speranță. Nu am venit aici ca să fac pe ambasadoarea celor fără adăpost. Nu am venit aici ca să vă încurajez să dați bani primului cerșetor pe care îl întâlniți. Sunt aici să vă spun că, bazându-mă pe propria mea experiență, pe om nu îl face locul unde trăiește, unde doarme sau oricare altă situație temporară cu care se întâlnește. Cu trei ani în urmă trăiam într-o furgonetă într-o parcare a magazinelor Wal-Mart. Dar azi vorbesc pentru TED. Speranța, întotdeauna, întotdeauna, găsește o soluție. Vă mulțumesc. (Aplauze)