I was eight years old. I remember that day clearly like it happened just yesterday. My mother is a bidi roller. She hand-rolls country cigarettes to sustain our family. She is a hard worker and spent 10 to 12 hours every day rolling bidis. That particular day she came home and showed me her bidi-rolling wage book. She asked me how much money she has earned that week. I went through that book, and what caught my eyes were her thumbprints on each page.
Aveam opt ani. Îmi amintesc acea zi foarte clar ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Mama mea rulează țigări. Rulează țigări cu mâna ca să își întrețină familia. Este foarte muncitoare și petrece 10-12 ore pe zi rulând tutun. În acea zi a venit la mine și mi-a arătat carnetul de salariu. M-a întrebat câți bani câștigase în acea săptămână. M-am uitat în carnet, și amprentele ei de pe fiecare pagină mi-au atras atenția.
My mother has never been to school. She uses her thumbprints instead of a signature to keep a record of her earnings. On that day, for some reason, I wanted to teach her how to hold a pen and write her name. She was reluctant at first. She smiled innocently and said no. But deep down, I was sure she wanted to give it a try. With a little bit of perseverance and a lot of effort, we managed to write her name. Her hands were trembling, and her face was beaming with pride.
Mama mea nu a mers niciodată la școală. Folosește amprenta degetului mare în loc de semnătură pentru a ține socoteala câștigurilor ei. În acea zi, dintr-un anume motiv, mi-am dorit să o învăț cum să țină stiloul și cum să își scrie numele. A fost reticentă la început. Mi-a zâmbit inocent și a spus nu. Dar în adâncul sufletului, eram sigură că își dorea să încerce. Cu puțină perseverență și mult efort, am reușit să îi scriem numele. Mâinile îi tremurau, iar fața îi radia de mândrie.
As I watched her do this, for the first time in my life, I had a priceless feeling: that I could be of some use to this world. That feeling was very special, because I am not meant to be useful. In rural India, girls are generally considered worthless. They're a liability or a burden. If they are considered useful, it is only to cook dishes, keep the house clean or raise children. As a second daughter of my conservative Indian family, I was fairly clear from a very early age that no one expected anything from me. I was conditioned to believe that the three identities that defined me -- poor village girl -- meant that I was to live a life of no voice and no choice. These three identities forced me to think that I should never have been born.
În timp ce o priveam, pentru prima dată în viața mea, am avut un sentiment copleșitor că aș putea fi de folos pe această lume. Era un sentiment foarte special, pentru că nu sunt menită să fiu utilă. În India rurală, fetele sunt în general considerate fără valoare. Ele reprezintă o răspundere sau o povară. Dacă sunt considerate utile, este doar pentru a găti, pentru a menține casa curată sau pentru a crește copii. Ca a doua fată într-o familie indiană conservatoare, mi-a fost foarte clar încă de la o vârstă foarte fragedă că nimeni nu avea nicio așteptare de la mine. Am fost condiționată să cred că cele trei identități ce mă defineau — fată săracă de la sat — însemna că trebuia să duc o viață fără voce și fără nicio alegere. Aceste trei identități mă obligau să cred că nu ar fi trebuit să mă nasc.
Yet, I was. All throughout my childhood, as I rolled bidis alongside my mother, I would wonder: What did my future hold? I often asked my mother, with a lot of anxiety, "Amma, will my life be different from yours? Will I have a chance to choose my life? Will I go to college?" And she would reply back, "Try to finish high school first." I am sure my mother did not mean to discourage me. She only wanted me to understand that my dreams might be too big for a girl in my village.
Și totuși, m-am născut. De-a lungul copilăriei, în timp ce rulam tutun alături de mama, mă întrebam: Ce îmi rezervă viitorul? Deseori o întrebam pe mama, cu multă neliniște: „Amma, viața mea va fi diferită de a ta? Voi avea șansa să-mi aleg viața? Voi merge la facultate?” Ea îmi răspundea: „Încearcă să termini liceul întâi.” Sunt sigură că mama nu a vrut să mă descurajeze. Doar voia ca eu să înțeleg că visele mele erau poate prea mari pentru o fată din satul meu.
When I was 13, I found the autobiography of Helen Keller. Helen became my inspiration. I admired her indomitable spirit. I wanted to have a college degree like her, so I fought with my father and my relatives to be sent to college, and it worked.
Când aveam 13 ani am găsit autobiografia lui Helen Keller. Helen a devenit inspirația mea. I-am admirat spiritul neîmblânzit. Voiam să am o diplomă universitară ca ea, așa că m-am confruntat cu tatăl și rudele mele pentru a fi trimisă la facultate, și a funcționat.
During my final year of my undergraduate degree, I desperately wanted to escape from being forced into marriage, so I applied to a fellowship program in Delhi, which is about 1,600 miles away from my village.
În ultimul an de licență, eram disperată să scap de o căsătorie forțată, așa că am aplicat printr-un program de burse în Delhi, care se află la aproximativ 2,500 km de satul meu.
(Laughter)
(Râsete)
In fact, I recall that the only way I could fill out the application was during my commute to college. I did not have access to computers, so I had to borrow a college junior's cell phone. As a woman, I could not be seen with a cell phone, so I used to huddle his phone under my shawl and type as slowly as possible to ensure that I would not be heard. After many rounds of interviews, I got into the fellowship program with a full scholarship. My father was confused, my mother was worried --
De fapt, îmi amintesc că nu puteam să completez cererea decât în drum spre facultate. Nu aveam acces la un calculator, așa că a trebuit să împrumut telefonul unui coleg. Ca femeie, nu puteam fi văzută cu un telefon mobil, așa că ascundeam telefonul sub șal și tastam cât de ușor cu putință pentru a nu mă face auzită. După multe reprize de interviuri am fost acceptată în program cu o bursă completă. Tatăl meu era confuz, mama era îngrijorată...
(Applause)
(Aplauze)
My father was confused, my mother was worried, but I felt butterflies in my stomach because I was going to step out of my village for the first time to study in the national capital.
Tatăl meu era confuz, mama era îngrijorată, dar eu aveam fluturi în stomac pentru că urma să îmi părăsesc satul pentru prima dată pentru a urma studiile în capitală.
Of the 97 fellows selected that year, I was the only rural college graduate. There was no one there who looked like me or spoke like me. I felt alienated, intimidated and judged by many. One fellow called me "Coconut Girl." Can you guess why? Anyone? That's because I applied a lot of coconut oil to my hair.
Din cei 97 de bursieri selectați în acel an, eu eram singura absolventă din mediul rural. Nu era nimeni acolo care arăta sau vorbea ca mine. M-am simțit izolată, intimidată și judecată de mulți. Un bursier m-a poreclit „Coconut Girl”. Puteți ghici de ce? Nimeni? Pentru că îmi aplicam foarte mult ulei de cocos pe păr.
(Laughter)
(Râsete)
Another asked me where I had learned to speak English, and some of my peers did not prefer to have me on their assignment teams because they thought I would not be able to contribute to their discussion. I felt that many of my peers believed that a person from rural India could not supply anything of value, yet the majority of Indian population today is rural. I realized that stories like mine were considered to be an exception and never the expectation.
Altcineva m-a întrebat unde am învățat engleza, iar unii dintre colegii mei nu mă voiau în echipa lor pentru că nu credeau că sunt capabilă să contribui la discuții. Am simțit că mulți dintre colegii mei credeau că o persoană din India rurală nu poate aduce nimic de valoare, totuși majoritatea populației indiene de astăzi este din mediul rural. Am realizat că o poveste ca a mea era considerată o excepție, și nu ceva normal.
I believe that all of us are born into a reality that we blindly accept until something awakens us and a new world opens up. When I saw my mother's first signature on her bidi-rolling wage book, when I felt the hot Delhi air against my face after a 50-hour train journey, when I finally felt free and let myself be, I saw a glimpse of that new world I longed for, a world where a girl like me is no longer a liability or a burden but a person of use, a person of value and a person of worthiness.
Cred că toți ne naștem într-o lume pe care o acceptăm orbește, până când ceva ne trezește și o lume nouă ni se deschide. Când am văzut prima semnătură a mamei mele pe carnetul de salariu, când am simțit aerul fierbinte din New Delhi după o călătorie de 50 de ore cu trenul, când m-am simțit în sfârșit liberă și mi-am permis să fiu, am văzut o bucățică din acea lume nouă după care tânjeam, o lume în care o fată ca mine nu mai este o povară, ci o persoană utilă, valoroasă și demnă de prețuire.
By the time my fellowship ended, my life had changed. Not only had I traced my lost voice, but also had a choice to make myself useful. I was 22. I came back to my village to set up the Bodhi Tree Foundation, an institution that supports rural youth by providing them with education, life skills and opportunities. We work closely with our rural youth to change their life and to benefit our communities.
Până la finalizarea bursei, viața mi s-a schimbat. Nu numai că mi-am regăsit vocea, dar și posibilitatea de a alege să mă fac utilă. Aveam 22 de ani. M-am întors în satul meu să pun bazele fundației Bodhi Tree, o instituție care sprijină tineretul din mediul rural oferindu-le educație, aptitudini și oportunități. Lucrăm îndeaproape cu acești tineri pentru a le schimba viețile și pentru a ne ajuta comunitățile.
How do I know my institution is working? Well, six months ago, we had a new joinee. Her name is Kaviarasi. I first spotted her in a local college in Tirunelveli during one of my training sessions. As you can see, she has a smile which you can never forget. We guided her to get an opportunity to study at Ashoka University, Delhi. The best part of her story is that she is now back at Bodhi Tree as a trainer working with dedication to make a change in the lives of others like her. Kaviarasi doesn't want to feel like an exception. She wants to be of use to others in this world.
Cum știu că instituția mea funcționează? Ei bine, acum șase luni ni s-a alăturat un nou membru. Numele ei este Kaviarasi. Prima oară am zărit-o la o universitate din Tirunelveli în cadrul unui seminar de formare. După cum vedeți, are un zâmbet pe care nu îl poți uita niciodată. Am îndrumat-o pentru a merge să studieze la Universitatea Ashoka din New Delhi. Acum s-a reîntors la Bodhi Tree în calitate de formator, lucrând cu dăruire pentru a face o schimbare în viețile altora ca ea. Kaviarasi nu vrea să se simtă ca o excepție. Ea vrea să fie de folos altora în această lume.
Recently, Kaviarasi mentored Anitha, who also comes from a remote, rural village, lives in a 10-foot-by-10-foot home, her parents are also farm laborers. Kaviarasi helped Anitha secure admission in a prestigious undergraduate program in a top university in India with a full scholarship. When Anitha's parents were reluctant to send her that far, we asked the district administration officials to speak to Anitha's parents, and it worked.
Recent, Kaviarasi a fost mentorul Anithei, care de asemenea vine dintr-un sat îndepărtat, unde locuiește într-o casă de trei metri pe trei, iar părinții ei sunt de asemenea fermieri. Kaviarasi a ajutat-o pe Anitha să obțină o bursă într-un program prestigios al unei facultăți de top din India. Când părinții Anithei s-au arătat reticenți la idee, am rugat membrii consiliului de administrație să vorbească cu ei, ceea ce a funcționat.
And then there is Padma. Padma and I went to college together. She's the first in her entire village to attend graduation. She had been working with me at Bodhi Tree until one day she decides to go to graduate school. I asked her why. She told me that she wanted to make sure that she would never be a liability or a burden to anyone at any point in her life.
Mai este și Padma. Am mers la facultate împreună. Ea este prima absolventă din satul ei. A lucrat împreună cu mine la Bodhi Tree, până într-o zi când s-a decis să urmeze studii postuniversitare. Am întrebat-o de ce. Mi-a răspuns că voia să se asigure că niciodată în viața ei nu va mai reprezenta o povară sau obligație pentru nimeni.
Padma, Anitha and Kaviarasi grew up in the most tough families and communities one could only imagine. Yet the journey of finding my usefulness in this world served them in finding their usefulness to this world.
Padma, Anitha și Kaviarasi au crescut în cele mai dificile familii și comunități pe care vi le-ați putea imagina. Călătoria mea de a-mi găsi utilitatea în această lume le-a servit în găsirea utilității lor în această lume.
Of course there are challenges. I'm aware change does not happen overnight. A lot of my work involves working with families and communities to help them understand why getting an education is useful for everyone. The quickest way to convince them is by doing. When they see their kids getting a real education, getting a real job, they begin to change.
Desigur, există provocări. Sunt conștientă că schimbarea nu se produce peste noapte. Munca mea implică lucrul cu familii și comunități pentru a-i ajuta să înțeleagă de ce obținerea unei educații este utilă pentru toată lumea. Cea mai rapidă cale de a-i convinge este prin a acționa. Când își văd copiii primind o educație, obținând o slujbă adevărată, încep să se schimbe.
The best example is what happened at my home. I was recently given an award in recognition of my social work by the chief minister of my state. That meant I was going to be on television.
Ce s-a întâmplat la mine acasă este un bun exemplu. Recent mi s-a acordat un premiu ca recunoaștere a muncii mele sociale de către ministrul-șef al statului meu. Deci urma să apar la televizor.
(Laughter)
(Râsete)
Everyone was hooked on to the television that morning, including my parents. I would like to believe that seeing her daughter on television made my mother feel useful too. Hopefully, she will stop pressuring me to get married now.
Toți stăteau lipiți de televizor în acea dimineață, inclusiv părinții mei. Aș vrea să cred că văzându-și fata la televizor, a făcut-o și pe mama să se simtă utilă. Sper că acum nu mă va mai presa să mă căsătoresc.
(Laughter)
(Râsete)
Finding my use has helped me to break free from the identities society thrusts on me -- poor village girl. Finding my use has helped me to break free from being boxed, caged and bottled. Finding my use has helped me to find my voice, my self-worth and my freedom.
Făcându-mă utilă, am reușit să mă desprind de identitățile pe care societatea mi le-a impus: fată săracă de la țară. Făcându-mă utilă, am reușit să evadez din captivitate, din colivie și lanțuri. Găsindu-mi utilitatea m-a ajutat să îmi găsesc vocea, stima de sine și libertatea.
I leave you with this thought: Where do you feel useful to this world? Because the answer to that question is where you will find your voice and your freedom.
Vă las să reflectați: unde simțiți că sunteți utili în această lume? Răspunzând la această întrebare, vă veți găsi vocea și libertatea.
Thank you.
Mulțumesc.
(Applause)
(Aplauze)