On the red tiles in my family's den I would dance and sing to the made-for-TV movie "Gypsy," starring Bette Midler.
Pe gresia roșie din casa familiei mele obișnuiam să cânt și să dansez pe filmul „Țigan”. în care juca Bette Midler.
(Singing) "I had a dream. A wonderful dream, papa."
(Cântând) „Am avut un vis. Un vis minunat, tata.”
I would sing it with the urgency and the burning desire of a nine-year-old who did, in fact, have a dream. My dream was to be an actress. And it's true that I never saw anyone who looked like me in television or in films, and sure, my family and friends and teachers all constantly warned me that people like me didn't make it in Hollywood. But I was an American. I had been taught to believe that anyone could achieve anything, regardless of the color of their skin, the fact that my parents immigrated from Honduras, the fact that I had no money. I didn't need my dream to be easy, I just needed it to be possible.
Îl cântam cu graba și dorința arzătoare a unui copil de nouă ani, care avea un vis cu adevărat. Visul meu era să fiu actriță. Și e adevărat că niciodată nu am văzut pe cineva care să arate ca mine la televizor sau în filme, și sigur, familia, prietenii și profesorii m-au avertizat încontinuu că cei ca mine nu au reușit la Hollywood. Dar eram americancă. Am fost învățată să cred că oricine poate obține orice, indiferent de culoarea pielii, de faptul că părinții mei au emigrat din Honduras, de faptul că nu aveam bani. Nu era nevoie ca visul meu să fie ușor de realizat. Am vrut doar să fie posibil.
And when I was 15, I got my first professional audition. It was a commercial for cable subscriptions or bail bonds, I don't really remember.
Și când am împlinit 15 ani, am obținut prima audiție din cariera mea. Era o reclamă pentru abonamente prin cablu sau cauțiuni, nu prea îmi amintesc.
(Laughter)
(Râsete)
What I do remember is that the casting director asked me, "Could you do that again, but just this time, sound more Latina."
Ceea ce-mi amintesc este că directorul de casting m-a întrebat: „Ai putea repeta scena, dar de data asta să sune mai latino-american?”
"Um, OK. So you want me to do it in Spanish?" I asked.
„Hm... bine. „Deci vreți să fie în spaniolă?” am întrebat.
"No, no, do it in English, just sound Latina."
„Nu, nu, în engleză, dar să sune latino-american.”
"Well, I am a Latina, so isn't this what a Latina sounds like?"
„Păi, eu sunt de origine latino-americană, nu așa sună o latino-americană?”
There was a long and awkward silence, and then finally, "OK, sweetie, never mind, thank you for coming in, bye!"
A fost o tăcere lungă și penibilă, și în cele din urmă: „Bine dragă, lasă. Mulțumesc pentru participare. Pa!”
It took me most of the car ride home to realize that by "sound more Latina" she was asking me to speak in broken English. And I couldn't figure out why the fact that I was an actual, real-life, authentic Latina didn't really seem to matter.
Drumul cu mașina acasă m-a ajutat să realizez că prin „mult mai latino”, ea îmi cerea să vorbesc o engleză stricată. Și nu mi-am putut da seama de ce, deși eram o latino-americancă get-beget nu părea să conteze deloc.
Anyway, I didn't get the job. I didn't get a lot of the jobs people were willing to see me for: the gang-banger's girlfriend, the sassy shoplifter, pregnant chola number two.
Oricum, nu am primit slujba. Nu am fost acceptată pentru multe alte slujbe unde doreau să mă vadă ca: pietena șefului de bandă, hoața din magazine obraznică, fata însărcinată numărul doi.
(Laughter)
(Râsete)
These were the kinds of roles that existed for someone like me. Someone they looked at and saw as too brown, too fat, too poor, too unsophisticated. These roles were stereotypes and couldn't have been further from my own reality or from the roles I dreamt of playing. I wanted to play people who were complex and multidimensional, people who existed in the center of their own lives. Not cardboard cutouts that stood in the background of someone else's.
Acestea erau tipurile de roluri care existau pentru cineva ca mine. Cineva la care s-au uitat și au văzut că este prea brună, prea grasă, prea săracă, prea nesofisticată. Aceste roluri erau stereotipuri și nu ar fi putut fi mai departe de propria mea realitate sau de rolurile pe care visam să le joc. Am vrut să joc oameni care erau complecși și multidimensionali, oameni care existau în centrul propriilor lor vieți. Nu figurine amplasate pe fundalul altor vieți.
But when I dared to say that to my manager -- that's the person I pay to help me find opportunity -- his response was, "Someone has to tell that girl she has unrealistic expectations." And he wasn't wrong. I mean, I fired him, but he wasn't wrong.
Dar când am îndrăznit să spun asta managerului meu, acesta fiind persoana pe care o plătesc ca să mă ajute să găsesc oportunități, răspunsul lui a fost: „Cineva trebuie să-i spună acestei fete că are așteptări nerealiste.” Și nu greșea. Adică l-am concediat, dar nu greșea.
(Laughter)
(Râsete)
(Applause)
(Aplauze)
Because whenever I did try to get a role that wasn't a poorly written stereotype, I would hear, "We're not looking to cast this role diversely." Or, "We love her, but she's too specifically ethnic." Or, "Unfortunately, we already have one Latino in this movie." I kept receiving the same message again and again and again. That my identity was an obstacle I had to overcome. And so I thought, "Come at me, obstacle. I'm an American. My name is America. I trained my whole life for this, I'll just follow the playbook, I'll work harder." And so I did, I worked my hardest to overcome all the things that people said were wrong with me. I stayed out of the sun so that my skin wouldn't get too brown, I straightened my curls into submission. I constantly tried to lose weight, I bought fancier and more expensive clothes. All so that when people looked at me, they wouldn't see a too fat, too brown, too poor Latina. They would see what I was capable of. And maybe they would give me a chance.
Pentru că de câte ori am încercat să obțin un rol ce nu era un stereotip neinspirat, auzeam: „Nu căutăm o distribuție diversă pentru acest rol.” Sau: „O adorăm, dar are o specificitate etnică prea aparte.” Sau: „Din păcate, avem deja un latino-american în acest film.” Am continuat să primesc același mesaj iar și iar și iar. Ca și cum identitatea mea era un obstacol pe care trebuia să-l depășesc. Și astfel m-am gândit: „Vino la mine, obstacolule. Eu sunt americancă. Numele meu e America. M-am pregătit toată viața pentru asta, o să intru în joc, voi munci din greu.” Și așa am făcut, am muncit din greu să depășesc toate lucrurile despre care oamenii au spus că sunt greșite la mine. Am stat departe de soare, pentru ca pielea mea să nu se închidă prea tare, Mi-am îndreptat buclele. Am încercat mereu să slăbesc, mi-am cumpărat haine mai sofisticate și mai scumpe. Totul, ca atunci când oamenii se uitau la mine, să nu vadă o latino-americancă prea grasă, prea brună, prea săracă. Pentru a putea vedea de ceea ce eram capabilă. Și poate mi-ar oferi o șansă.
And in an ironic twist of fate, when I finally did get a role that would make all my dreams come true, it was a role that required me to be exactly who I was. Ana in "Real Women Have Curves" was a brown, poor, fat Latina. I had never seen anyone like her, anyone like me, existing in the center of her own life story. I traveled throughout the US and to multiple countries with this film where people, regardless of their age, ethnicity, body type, saw themselves in Ana. A 17-year-old chubby Mexican American girl struggling against cultural norms to fulfill her unlikely dream.
Și într-o întorsătură ironică a soartei, când în sfârșit am obținut un rol care să-mi îndeplinească toate visele, a fost un rol care mi-a cerut să fiu exact cine eram. Ana din „Femeile adevărate au curbe” era o latină-americancă brună, săracă și grasă. Nu am văzut niciodată pe nimeni ca ea, pe nimeni ca mine, care să fie protagonistul propriei povești de viață. Am călătorit de-a lungul SUA și în mai multe țări cu acest film unde oamenii, indiferent de vârstă, etnie, tip de corp, s-au regăsit în Ana. O fată americano-mexicană, dolofană de 17 ani luptând împotriva normelor culturale pentru a-și îndeplini visul improbabil.
In spite of what I had been told my whole life, I saw firsthand that people actually did want to see stories about people like me. And that my unrealistic expectations to see myself authentically represented in the culture were other people’s expectations, too. "Real Women Have Curves" was a critical, cultural and financial success. "Great," I thought, "We did it! We proved our stories have value. Things are going to change now."
În ciuda a ceea ce mi s-a spus întreaga mea viață, am văzut din prima că oamenii doreau să vadă povești despre oameni ca mine. Și astfel așteptările mele nerealiste de a mă vedea reprezentată autentic în cultură erau și așteptările altor oameni. „Femeile reale au curbe” a fost un real succes, cultural și financiar. „Grozav”, am gândit: „Am reușit! Am dovedit că poveștile noastre au valoare. Lucrurile se vor schimba acum.”
But I watched as very little happened. There was no watershed. No one in the industry was rushing to tell more stories about the audience that was hungry and willing to pay to see them.
Dar am văzut întâmplându-se foarte puține. Nu a existat niciun moment de cotitură. Nimeni din industrie nu se grăbea să spună mai multe povești despre publicul care era flămând și dispus să plătească pentru a le vedea.
Four years later, when I got to play Ugly Betty, I saw the same phenomenon play out. "Ugly Betty" premiered in the US to 16 million viewers and was nominated for 11 Emmys in its first year.
Patru ani mai târziu, când am ajuns să o joc pe Betty cea urâtă, am văzut repetându-se același fenomen. „Betty cea urâtă” a avut premiera în SUA cu 16 milioane de spectatori și a fost nominalizată la 11 premii Emmy în primul an.
(Applause)
(Aplauze)
But in spite of "Ugly Betty's" success, there would not be another television show led by a Latina actress on American television for eight years. It's been 12 years since I became the first and only Latina to ever win an Emmy in a lead category. That is not a point of pride. That is a point of deep frustration. Not because awards prove our worth, but because who we see thriving in the world teaches us how to see ourselves, how to think about our own value, how to dream about our futures.
În ciuda succesului lui „Betty cea urâtă”, nu a mai existat o altă emisiune de televiziune cu o actriță latino-americană protagonistă la televiziunea americană timp de opt ani. Au trecut 12 ani de când am devenit prima și unica latino-americancă ce a câștigat vreodată un Emmy pentru cel mai bun actor în rol principal. Acesta nu este un motiv de mândrie. Acesta este un motiv de frustrare profundă. Nu pentru că premiile ne dovedesc valoarea, ci pentru că cei vizibili, care prosperă în lume, ne învață cum să ne vedem pe noi înșine, cum să ne gândim la propria noastră valoare, cum să visăm la viitorul nostru.
And anytime I begin to doubt that, I remember that there was a little girl, living in the Swat Valley of Pakistan. And somehow, she got her hands on some DVDs of an American television show in which she saw her own dream of becoming a writer reflected. In her autobiography, Malala wrote, "I had become interested in journalism after seeing how my own words could make a difference and also from watching the "Ugly Betty" DVDs about life at an American magazine."
Și oricând încep să mă îndoiesc de asta, Îmi amintesc că a existat o fetiță care trăia în Swat Valley în Pakistan. Și cumva, a pus mâna pe niște DVD-uri ale unei emisiuni de televiziune americane în care și-a văzut reflectat propriul vis de a deveni scriitor. În autobiografia ei, Malala a scris: „Am devenit interesată de jurnalism după ce am văzut cum propriile mele cuvinte au putut face o diferență și, de asemenea, după vizionarea DVD-urilor „Betty cea urâtă”, despre viața la o revistă americană.”
(Applause)
(Aplauze)
For 17 years of my career, I have witnessed the power our voices have when they can access presence in the culture. I've seen it. I've lived it, we've all seen it. In entertainment, in politics, in business, in social change. We cannot deny it -- presence creates possibility. But for the last 17 years, I've also heard the same excuses for why some of us can access presence in the culture and some of us can't. Our stories don't have an audience, our experiences won't resonate in the mainstream, our voices are too big a financial risk.
Timp de 17 ani de carieră, am asistat la puterea pe care o au vocile noastre când pot fi prezente în cultură. Am văzut-o. Am trăit-o, am văzut-o cu toții. În divertisment, în politică, în afaceri, în schimbările sociale. Nu putem nega acest lucru: prezența creează posibilitatea. Dar în ultimii 17 ani, am auzit și eu aceleași scuze justificând de ce unii dintre noi putem avea prezență în cultură, iar alții nu. Poveștile noastre nu au audiență, experiențele noastre nu vor rezona cu un public normal, vocile noastre sunt un risc financiar prea mare.
Just a few years ago, my agent called to explain to me why I wasn't getting a role in a movie. He said, "They loved you and they really, really do want to cast diversely, but the movie isn't financeable until they cast the white role first." He delivered the message with a broken heart and with a tone that communicated, "I understand how messed up this is." But nonetheless, just like hundreds of times before, I felt the tears roll down my face. And the pang of rejection rise up in me and then the voice of shame scolding me, "You are a grown woman, stop crying over a job." I went through this process for years of accepting the failure as my own and then feeling deep shame that I couldn't overcome the obstacles.
Cu doar câțiva ani în urmă, a sunat agentul meu să-mi explice de ce nu primeam un rol într-un film. El a spus: „Te-au plăcut la nebunie și chiar își doresc o distribuție diversă, dar filmul nu e finanțabil până când nu creează mai întâi rolul pentru albi.” A transmis mesajul cu inima frântă și cu un ton care spunea: „Înțeleg cât de aiurea este.” Cu toate acestea, precum sute de ori înainte, am simțit cum lacrimile mi se rostogolesc pe față. Iar durerea respingerii se intensifica în mine, și apoi glasul rușinii mă certa, „Ești o femeie matură, încetează să plângi pentru un rol.” Am trecut prin acest proces ani de zile acceptând eșecul ca fiind al meu și apoi simțind adânc rușinea că nu aș putea depăși obstacolele.
But this time, I heard a new voice. A voice that said, "I'm tired. I've had enough." A voice that understood my tears and my pain were not about losing a job. They were about what was actually being said about me. What had been said about me my whole life by executives and producers and directors and writers and agents and managers and teachers and friends and family. That I was a person of less value.
Dar de data aceasta, am auzit o voce nouă. O voce care spunea: „Sunt obosită. M-am săturat." O voce care a înțeles că lacrimile și durerea mea nu erau despre pierderea unui loc de muncă. Erau despre ceea ce se spunea de fapt despre mine. Ce s-a spus despre mine toată viața mea de către directori și producători, regizori, scriitori, agenți, manageri profesori, prieteni și familie. Că eram o persoană cu o valoare mică.
I thought sunscreen and straightening irons would bring about change in this deeply entrenched value system. But what I realized in that moment was that I was never actually asking the system to change. I was asking it to let me in, and those aren't the same thing. I couldn't change what a system believed about me, while I believed what the system believed about me. And I did. I, like everyone around me, believed that it wasn't possible for me to exist in my dream as I was. And I went about trying to make myself invisible. What this revealed to me was that it is possible to be the person who genuinely wants to see change while also being the person whose actions keep things the way they are. And what it's led me to believe is that change isn't going to come by identifying the good guys and the bad guys. That conversation lets us all off the hook. Because most of us are neither one of those.
M-am gândit că protecția solară și placa de îndreptat părul ar duce la schimbarea acestui sistem de valori adânc înrădăcinat. Dar ce mi-am dat seama în acel moment a fost că nu am cerut niciodată schimbarea sistemului. Îi ceream să mă lase să intru, și nu este același lucru. Nu am putut schimba ceea ce un sistem credea despre mine, în timp ce eu credeam ce credea sistemul despre mine. Și am făcut-o. Eu, ca toți cei din jurul meu, credeam că nu era posibil să exist în visul meu așa cum eram eu. Și am încercat să mă fac pe mine însămi invizibilă. Ce mi-a dezvăluit asta a fost că este posibil să fii persoana care vrea cu adevărat să vadă schimbarea, fiind totodată persoana ale cărei acțiuni păstrează lucrurile așa cum sunt. Și asta este ceea ce m-a determinat să cred că schimbarea nu va veni prin identificarea tipilor buni și a celor răi. Această conversație ne eliberează pe toți. Pentru că cei mai mulți dintre noi nu suntem niciunul dintre aceștia.
Change will come when each of us has the courage to question our own fundamental values and beliefs. And then see to it that our actions lead to our best intentions. I am just one of millions of people who have been told that in order to fulfill my dreams, in order to contribute my talents to the world I have to resist the truth of who I am. I for one, am ready to stop resisting and to start existing as my full and authentic self.
Schimbarea va veni când fiecare dintre noi avem curajul să punem la îndoială propriile noastre valori și credințe fundamentale. Și apoi să vedem că acțiunile noastre ne duc spre cele mai bune intenții. Sunt doar unul din milioanele de oameni cărora li s-a spus că pentru a-mi îndeplini visele, pentru a oferi lumii talentele mele, trebuie să mă împotrivesc adevărului despre cine sunt eu. Eu una, sunt gata să nu mai împotrivesc și să încep să fiu sinele meu complet și autentic.
If I could go back and say anything to that nine-year-old, dancing in the den, dreaming her dreams, I would say, my identity is not my obstacle. My identity is my superpower. Because the truth is, I am what the world looks like. You are what the world looks like. Collectively, we are what the world actually looks like. And in order for our systems to reflect that, they don't have to create a new reality. They just have to stop resisting the one we already live in.
Dacă aș putea să mă întorc și să-i spun ceva acelei fetițe de nouă ani, dansând în casă, visându-și visele, i-aș spune că identitatea ei nu este un obstacol. Identitatea ei este o superputere. Pentru că adevărul este că eu sunt o reflecție a lumii. Voi sunteți o reflecție a lumii. Colectiv, suntem o reflecție a lumii. Și pentru ca sistemele noastre să reflecte asta, ei nu trebuie să creeze o realitate nouă. Trebuie doar să înceteze să se mai împotrivească celei în care trăim deja.
Thank you.
Vă mulțumesc!
(Applause)
(Aplauze)